Pentru proza de după ’89, care îmbrățișează forme diverse îmbinând specii și tehnici
anterioare sau sfidând canoanele, se ridică problema obiectului artistic, a universului
abordat.
Într-un cadru social total schimbat, unde realitatea este alta, unde valorile sunt
redimensionate, unde omul este în derivă, conceptul de realitate este reconsiderat;
literatura propune o regândire a lumii prin observarea unor fragmente de realitate.
Are loc un proces de demitizare, de demontare a unor convenții prin parodiere și se
înregistrează o exacerbare a eului, din perspectiva analitică îmbinată cu
experimentalismul postmodern. Noua viziune este lipsită de sentimentalism; iubirea,
visul își pierd aerul diafan, nota idilică. Perspectiva este a unei lumi fragmentare,
filtrată printr-o conștiință problematică, lucidă, interiorizată, măcinată de incertitudini
care ridică probleme fără a da soluții. De aici narațiunea nu mai înseamnă fapte,
întâmplări, conflicte, personaje fixate spațial și temporal, ci este construită din
autoreflexivitate și introspecție.
Detalii...