Rar găsim în cultura română o armonizare dintre doi autori, unul fiind poet (Ioan Cărăşel) și celălalt pictor‑grafician (Lazăr Morcan), unde fiecare, cu instrumentele specifice lui, abor­dea­ză aceeași temă, o trăiesc în felul lor și o ilustrează, unul prin metaforă, celălalt prin epitetul penelului. Această situaţie de similitudine formează un tot unitar în acest volum original.

Nu vorbim aici de vestita pădure din Birnam, pe care Shakespeare a obligat‑o să umble, în piesa sa Macbeth, ci ne aplecăm asupra unor poezii și lucruri grafice inspirate de oameni și de peisajul surprinzător al Munţilor Apuseni, zonă unde s‑au născut și au fost educaţi cei doi autori.

Peisajele lui Lazăr Morcan peregrinează de la o poezie la alta cu o destinaţie precisă, ilustrând, prin carnaţia tuşei, ideile ex­pri­mate prin metafora modelată în versuri. Trebuie să subliniem că Ion Cărăşel este un bun mântuitor al versului clasic, echilibrat, în care încap mai toate sentimentele trăite ale poetului.

Cele două feluri de abordare ale trăirilor mă duc cu gândul la ce spunea Benjamin Fundoianu: „Ceea ce e mai semnificativ între mai multe fraze e pauza – și ceea ce e mai semnificativ în cuvinte e tăcerea dintre ele, tăcerea dintre ele exprimată prin arta picturii”.

În Dor de Apuseni, poetul surprinde rememorativ, imagini pregnante din acest areal, inclusiv regretul că „le pleacă iar feciorii”, rămânând satele „pustii/ ici și acolo câte‑un moş”, aceste stări sufleteşti fiind exprimate prin grafică în mai toate lucrările lui Lazăr Morcan din acest volum.

Stările sufleteşti conturate de Ioan Cărăşel într‑un scenariu liric original, în care descoperim o stare de criză și nostalgie, resimţite aproape visceral, sunt redate prin tehnica graficii cu aceeași acuitate în lucrările lui Lazăr Morcan: vezi lucrările Zbor, Oază de linişte, Sub cerul înstelat etc.

Tensiunea versurilor provine din confesiunea frenetică și directă, în fapt, o explozie a interiorităţii sub forma retoricii impetuoase: „coboară Iancu carele spre sud/ Ca o baladă – într‑un libret de Verdi. / Le‑a sigilat Andreica la Abrud,/ Să nu le‑atace iarăși corbii” (Balada carelor lui Iancu).

Printre cele două modalităţi ale exprimării artistice, Ioan Cărăşel și Lazăr Morcan reuşesc să deplaseze în paginile cărţii trăirile lor în locurile natale și să transmită mesaje ale acelorași stări sufleteşti. Astfel, orice istorie a sufletului își are drumul ei. Pot să afirm că nu există peisaje, ci călători și felul de a le privi, aşa cum spunea Amiel – adică observaţia că peisajul are forma, culoarea și specificul conferit de privirea și dispoziţia călătorului, dar și trăirile prin metaforă ale poetului: „ Port în mine Apusenii/ Ca pe un suflet? Blânzi precum cetatea Roșie/ Vărsată cu Arieşul în cuget” (Port in mine). În același timp, Lazăr Morcan, în Oază de linişte, surprinde coamele dealurilor molcome, parcă sugerând tăcerea surdă a copacilor însinguraţi, adunaţi la o clipă de taină în jurul unei case ascunse între două coline.

Peisajul la Lazăr Morcan parcă surprinde clipa. Forma este mai degrabă simplă și sigură, liniile din vârful peniţei, chiar dacă sunt negre, sugerează culoarea prin nuanţele haşurilor. În schimb, la poetul Ioan Cărăşel, plasarea peisajului se face prin identificare, alături de obiceiurile locului, caracterele oamenilor și în special prin trăirile sale: „Să urc, deasupra peste piscuri/ de‑o fi crivăţ ori furtună/ Să privesc zăpada‑n ceruri/ Pe un trunchi sfinţit de iarnă/ Sau poate undeva în verb/ Lăsaţi‑mă s‑aprind cuvinte/ Să sprijin coarnele de cerb/ Peste Biharia fierbinte“ (Copac sacru). În această poezie, poetul își exprimă dorinţa împlinirilor unor vise care, asemenea fenomenului Fata Morgana, cu cât doreşte apro­pie­rea unor întâmplări și iubirii trecute, cu atât se îndepărtează.

Versurile par străbătute de o dorinţă ambiguă de întoar­cere, vorba lui Eminescu: „Astăzi, chiar de m‑aș întoarce/ A‑nțe­le­ge n‑o mai pot”, ce poate însemna deopotrivă căutarea identităţii pier­dute în spaţiul fabulos al Munţilor Apuseni și invocarea fiin­ţe­lor complementare (părinţii, Avram Iancu, iubita, moţii, peisajul etc.) a jumătăţii mitologice, întrezărite sub diverse ipostaze. Dis­cur­sul liric are dramatism și un soi de încordare paroxistică. De n‑ar fi prospeţimea confesiunii, poezia lui Ioan Cărăşel nu s‑ar afla departe de imaginea unei lirici vetuste, căci recuzita e, în substanţă, ro­manţioasă. Poetul aduce însă infuzie de vi­talitate sau de melan­co­lică exuberanţă, chiar și când obiectul re­me­morării este perioada existenţei sale în mijlocul oamenilor mi­nu­naţi ai Apusenilor și ai is­toriei acestora. Dramatismul și can­doarea, frenezia și înfrigurarea per­cepţiei sunt proiectate în decorul unei pustietăţi fabuloase, în care se amestecă gestul penitent și impulsul eliberator care conta­mi­nează întregul univers liric.

Ioan Cărăşel, în poezia Poetul, care este un fel de ars poetica sau mai degrabă o mărturisire de credinţă, își creionează portretul spiritual, spunând: „Sunt prieten cu poetul de ieri/ Şi‑mi lasă poemele ascunse./ Acestea sunt ultimele averi,/ Acestea‑s so­nete nescrise“.

Ca și cum ar fi o aluzie la prietenul său Lazăr Morcan, Ioan Cărăşel, în Decorativă, subliniază, amplificând amănuntul despre substanţa nuanţelor, spunând: „Am pus pe şevalet culoare,/ Buchet de flori din noi poveşti,/ pe dunga de tablou subţire,/ pe umeri straie îngereşti”.

Parafrazând povestea cu Taurul lui Phalaris, despre care scria grecul Empedocle din Agrient în cartea Purificări, pot spune că cei doi au plămădit această carte asemenea ingeniosului Perillos, astfel constatăm: cu cât poezia lui Ioan Cărăşel este mai lirică, cu atât grafica lui Lazăr Morcan exprimă sensibilităţi ale sufletului; cu cât versurile sunt mai cantabile, cu atât sunt mai luminoase lucrările pictorului.

Dragă cititorule, ai în mână o carte care exprimă două voci distincte, autentice, sensibile și la unison.

Al. Florin ŢENE,
Membru corespondent
al Academiei Americană Română

După impozanta lucrare Pe urmele Iancului, tradiţie şi artă, cartea‑album apărută la editura clujeană GEDO, în 2012, Lazăr Morcan și Ioan Cărășel recidivează, doar un an mai târziu, în calitate de coautori. Volumul de față, În apărarea clepsidrei, se constituie într‑un regal de poezie și artă vizuală, rod al unei co­la­borări fecunde și reciproc avantajoase.

Dacă graficianul și pictorul Lazăr Morcan are în spate o în­delungată activitate în lumea artei, colegul său de generație, poetul Ioan Cărășel (care scrie poezie din timpul liceului și a de­butat editorial într‑un volum colectiv cu patru decenii în urmă), s‑a afirmat în cultura clujeană abia după 1997, când îi iese de sub tipar prima culegere de versuri (Lumini într‑un poem de frunze).

În apărarea clepsidrei reunește peste două sute de poeme ale lui Ioan Cărășel și tot atâtea stampe semnate de Lazăr Morcan, volumul avându‑și rădăcinile în munca pe teren a celor doi artiști, ce au străbătut împreună, la pas, întreaga Țară a Moților, bucurându‑și sufletele cu minunile întâlnite în cale.

Dacă, de regulă, iconografia încorporată într‑o carte de ver­suri are rolul de a pigmenta stihul sau de a oferi cititorului răgazul unei ample respirații meditative, lecturând În apărarea clepsidrei descoperim că trebuie să citim două cărți într‑una singură, fiindcă față în față cu poeziile lui Ioan Cărășel se găsesc poemele ilustrate ale lui Lazăr Morcan, care nici ele nu se lasă des­cifrate facil, la o simplă privire, ci, de cele mai multe ori, meta­fo­rele, simbolurile sunt disimulate înapoia liniilor și curbelor, tot așa cum versurile își dezvăluie întreaga frumusețe doar la a doua sau a treia lectură. Nu exagerăm dacă afirmăm că volumul este ro­dul unui elan creator stimulant și stimulat; autorii nu sunt com­ple­mentari, ci creează simbiotic, comunicând artistic într‑un plan mistic ce permite glisarea permanentă dinspre o artă către cea­laltă, mai exact penelul se transfigurează în peniță, iar cuvântul ca­pătă linii armonioase, din care se naște desenul. În felul acesta, vo­l­umul de poezie și grafică În apărarea clepsidrei devine o operă unitară, în care accentul va cădea pe sincretism: muzica ver­surilor împreună cu imaginile vizuale creează un spectacol mo­trice extrem de atractiv, putându‑se vorbi de sincretismul dintre poezia imaginii și imaginea poetică. Dinamica verbului are exact rit­­mul pe care îl observăm în ceea ce privește motricitatea ima­gi­nii grafice, cuplul de creatori realizând împreună o privire de an­samblu bine structurată.

Chiar dacă observăm două planuri de organizare a mate­ri­alului, care conferă o morfologie aparte lucrării, fiecare dintre cei doi autori asumându‑și expresia artistică prin care își exprimă cel mai bine eul interior, există în volumul În apărarea clepsidrei un evident tipar al construcției poetico‑grafice: versurile dialo­ghea­ză pe aceeași partitură cu imaginile, grafica se găsește în deplin acord cu strunele cuvântului cântat, autorii creând senzația că ne găsim în prezența unui duet ce execută cu măiestrie muzică de cameră.

Titlul cărții conduce la motivul fugit irreparabile tempus, pus în circulație de anticul Virgiliu în Georgicele sale; însă dis­cursul poetic are în centru nu atât timpul subiectiv care frustrează in­dividul – adică vârsta înțelepciunii, la care au ajuns poetul și ar­tistul plastic ce și‑au pus numele pe copertele cărții –, cât timpul obi­ectiv care, în expresia lui Marin Preda, „nu mai are răbdare“. Ioan Cărășel și Lazăr Morcan realizează metaforic o cercetare istorico‑sociologică a unei lumi în disoluție, care își pierde notele specifice.

Originari din Apuseni, cei doi artiști aduc în pagină un com­plex de trăiri intime generate de incursiunea prin locurile cele mai cunoscute ori pe cărările cele mai tăinuite ale spațiului Țării Moților, ale cărei granițe sunt stabilite în carte emoțional, nu geo­grafic. Pentru poet și pentru grafician, Țara Moților este un crono­top cu note specifice, de aceea fiecare instantaneu surprins de ei este cu totul aparte, greu de raportat la alt spațiu similar ca formă, dar diferit ca fond.

Considerând că prin căutarea frumuseții căută, în defi­ni­tiv, adevărul despre locurile natale, Ioan Cărășel și Lazăr Morcan încearcă să picteze acest univers surprins la confluența dintre mit și actualitate. Nota dominată a volumului este, din acest motiv, nos­talgia, melancolia: prin fața ochilor cititorilor se derulează imagini ce surprind apusul unei lumi ce nu prevestește, din păcate, naș­terea alteia noi. Unde este mocănița? se întreabă cu durere în glas poetul pentru care „verbul mâinii“ este forța din cuvintele care „fug spre brazi“ (Peisaj de iarnă. Punte peste Arieșul Mic), do­rind să ajungă Acolo unde „mă doare cartea/ Când o citesc“ și unde „Pictez din loc în loc cuvinte/ Și câte‑un verb la orizont“, căci Frumusețea fără sfârșit există doar în locurile de baștină, locuri în care „Toate zânele se‑adună“ și în care „Mă scobor la Domnu‑n cale/ Lângă Arieș“. Iubirea de acasă răzbate în stilurile lui Ioan Cărășel la tot pasul: „Și închei în anotimpuri/ Lângă os­pățul privirii,/ Foame de spațiu. /.../ trebuie să‑mi mângâi cu­vin­tele/ Desfăcând geana luminii,/ Cuvintele/ Nu‑s calendare,/ Sunt zâne sfinte/ Înălțând altare“ (Și închei), căci acasă înseamnă Sub ce­rul înstelat: „Aici coboară stelele‑n streșini,/ La miezul nopților o­dihnă./ Sătenii se visează‑n datini,/ Cu aleanul ce‑n târnaț atârnă“.

Aceeași tristețe îmbibată în dorul de acasă descoperim în grafica lui Lazăr Morcan. A se vedea, în acest sens: Nostalgie, Mutătură, În sat, Sus pe plai, Cuib (Natură moartă), Efigii, Dor de Apuseni, care, în perfect acord cu versurile poetului, mărtu­ri­sesc alienarea sinelui obligat să se exileze din universul familial, pier­zând astfel o parte din propriul suflet.

Multe dintre desenele artistului plastic sunt încifrate (Mistere, La vale, Pe terasă, Slujbă, Balada unui foc se seară, Șezătoare); ermetismul figurilor geometrice trădează gândul că unele trăiri sunt atât de intense și atât de adânci, marcând sinele pe un palier astfel de înalt, încât doar o inimă vibrând pe aceleași tonalități sensibile ar putea percepe cu adevărat sentimentele din care a picurat tușul din vârful peniței.

Atât poetul, cât și poetul imaginilor recurg adesea la ale­gorie spre a vorbi despre metamorfozele eului liric, care se pre­face mereu în altcineva, în alt sine, mai profund și cu ochiul deș­tept mai deschis spre zare. Se creează, în felul acesta, cromatism la nivel emoțional: culoarea este rezultatul sedimentului de cu­noaș­tere și trăire interioară încuibat în vocabule și grafică, cum des­coperim în poemele/ imaginile ce poartă titluri precum: Naufragiu, Ruine, Fug cu verbul, Pietre, Sămânța, Meditație ș.m.a.

Ioan Cărășel adoptă formula unei poezii moderne, însă ma­nifestă predilecție pentru poezia cu formă fixă. Apusenii, Aicea nu avem semnal, Făclii, Ostenit printre mesteceni sunt tablouri de natură pentru care a îmbrățișat formula sonetului. Cuatrine reușite sunt Respirând curat, În bătaia vântului, Printre străini, Singur în luncă, Casa părintească, Fântână fără cumpănă; de altfel, partea fi­nală a cărții se articulează cu preponderență din stanțe în patru ver­suri, dublate de inspirate și sugestive miniaturi iscate de pe­nelul măiestru al lui Lazăr Morcan. Ritmicitatea versurilor lui I. Cărășel rezonează cu simetria liniilor lui L. Morcan, iar împreună au funcție eufonică.

Prin intermediul cărții În apărarea clepsidrei, cei doi au­tori operează reconfigurarea sentimentală a unei lumi pe cale de dis­pariție și descoperim adusă la viață existența latentă a unui ar­h­etip uman: moțul (cu variantele sălciuanul, buciumanul, albăcanul). Toate motivele specifice subsumate Țării Moților le vom regăsi aici: buciumul, tulnicul, feluțul, ciubărul etc. În același timp, sunt reconstituite, cu mare forță, locuri cu deosebită încăr­că­tură emoțională pentru moți, locuri ce au căpătat, prin timp, va­loare mitică: Detunatele, Albacul, Arieșul, Valea Buciumului, Scărișoara... Fiindcă Apusenii au o istorie vie în conștiințele oa­menilor, sunt evocate personalitățile de marcă ale acestui spațiu unic din punct de vedere geografic și ca și conformație morală a locuitorilor săi, Ioan Cărășel realizând portrete reușite lui Horea (personalitatea cel mai bine conturată în volum), lui Avram Iancu, altor eroi ce au luptat pentru neamul acesta de obidiți.

La o caracterizare succintă, În apărarea clepsidrei se evi­dențiază prin raportul de conformitate dintre încărcătura emo­țio­nală a versurilor și metaforele incluse în grafică. Alături de dis­cur­sul argumentativ, modul de expunere preferat de poet este mono­logul (și monologul interior), împreună cu descrierea, creându‑se un melos cu rezonanțe urmărind o gamă muzicală amplă, cu tonalități mergând de la doină la marș.

În apărarea clepsidrei este încă o dovadă că arta – in­d­i­ferent de formele sale – coagulează aspirații și vise, ce devin ofrande pe altarul Frumosului. Îngemănându‑se în acest demers artistic, Lazăr Morcan și Ioan Cărășel – un plastician și un poet – oferă iubitorilor de lectură o carte specială, în care se îmbină vita­li­tatea cu sensibilitatea, iar măiestria cu o forță expresivă de o vi­goare și longevitate de invidiat. Panorama înfățișată în paginile scrise cu tocul sau penelul este o îmbinare de rusticitate și ar­haism, care împreună conferă tablourilor impresia de atem­po­ralitate. Volumul de față trădează, fără urmă de îndoială, preocu­pa­rea constantă a celor doi autori pentru declararea publică a unei iubiri aparte: cea pentru patria străbună, pentru locurile natale, adică dragostea pentru un univers mai puțin atins de „păcatele“ civilizației moderne – Țara Moților.

Voichița Pălăcean‑Vereș