Mergând în vârful degetelor
pe urmele altor poeţi

Cunoscut ca pictor şi poet, având numeroase expoziţii şi pu­bli­­când un volum de poezii, Eugen Coţa ne surprinde cu acest volum de pa­rodiⁱ a căror tematică preiau motivele, temele şi mijloacele ar­tis­­ti­ce ale altor poezii, cunoscute sau mai puţin cunoscute, semnate de di­fe­riţi autori, cu scopul de a obţine un efect satiric, sau mai precis ironic. Este un fel de a merge, în vârful degetelor, pe urmele unui poet, urme imprimate în „lutul” eternităţii, riscând ca mărimea celui ce parodiază, uneori, să nu se potrivească cu cele originale. Sau pu­tem explica parodia cu ecoul ce reverberează, modificând armoniile, pe văile munţilor, în timp ce frumoasele tulnicărese trimit superbele su­­nete purtând mesajele sufletului lor către cei dragi.

Autorul acestui volum este un histrion fantast în poezie care, spre bucuria noastră, ştie să-şi muleze mânuşa altuia pe mâna lui în­fri­gurată de atâtea viforniţe din literatură. Este un amestec de sihastru prin­tre poeţi şi un arheu care capătă profilul autorilor abordaţi. Este un fel de mag şi alchimist, purtând în sine tulburările altor poeţi, pe care le dotează cu elanuri încrâncenate.

Eugen Coţa are predilecţie pentru Serghei Esenin, căruia îi pa­­ro­­diază poezia „Scrisoare mamei”, aducând-o la parametri auto­bio­­­gra­fici: „Renunţă la nelinişti şi la vervă/ Nu-mi mai duce dorul ne-n­­cetat,/ Mă vor trece, mamă, în rezervă/ Și-o să vin la tine-n sat”. Ver­su­rile sale sunt bântuite şi de evenimente culturale actu­a­le pe care le ex­primă prin parodierea poeziei eminesciene „Sara pe deal”, în care des­coperim o ironie fină ce pune stăpânire pe ima­gi­naţ­ia poetului ce o aşază într-un decor halucinant: „Luna-l superviza din faza-a doua/ Draga lui plângea prin luna a noua”. Fiecare gest are valoarea unui ritual jucat de un arlechin.

În confuzia simbolică, prefigurată în imagini ale decrepi­tu­dinii, poetul dă la iveală vitalitatea ironiei, cu scopul purificării celor vi­zaţi. Originalitatea unor parodii constau şi în faptul că ele sunt ex­pre­sia altor parodii ale lui: Mircea Roşa-Miro, Lucian Perţa, Mircea Leucă, Vana Cornel, Vasile B. Gădălin, sau după poeziile lui Grigore Vieru, Mihaela Iacob, Nicolae Labiş, Lavinia Moţoc, Ileana Mălăncioiu, ElenaFarago, George Topârceanu, Ion Barbu, George Petrone, Sorin Poclitaru, Radu Stanca, Alexandru Priboieni, Geo Olteanu, Ioan Mărginean, Hanna Bota, Marius Mălai, Rodica Scutaru Milaş, Maria Ioniţă, Dorin Tudoran, Dan Orchidan, Ioan Alexandru, Teofil Răchiţeanu, Silvestru Dănilă, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Miron Radu Paraschivescu, Iustin Ilieşiu, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Adrian Păunescu, Eugen Dorcescu, George Bacovia, Constanţa Buzea, Gheorghe Azap, Negoiţă Irimie, George Iarin, Nicolae Nicolae etc.

Remarcăm faptul că lui Eugen Coţa îi reuşesc parodiile după po­e­­ziile clasicilor noştri. Spiritul justiţiar însetat de adevăr caută lu­mina care să dezvăluie realitatea din penumbră, pentru a evidenţia în ele­­­mentar şi sinteză ideile şi contradicţiile.

Citind aceste parodii, unele chiar foarte reuşite, mi-a venit ideea că nicio grădină nu are responsabilitatea morală pentru otrava pe care unele plante o scot din ele.

După punerea în oglindă a poeziilor originale cu cele paro­di­ate, constatăm că acestea din urmă îşi trag seva dintr-un scepticism adânc şi incurabil, ridiculizând evidenţa prin confruntarea ei, uneori cu morala. Un merit al autorului este că respectă construcţia stilistică a originalului, ritmul şi rima. Reuşeşte chiar să recreeze o altă poezie, cu o altă haină, dar de data aceasta având costum de clovn care spune ade­vărul, fără să supere regele.

Sensul înalt al lucrurilor, al ideilor e întrevăzut în eternitatea ade­­vărului şi al nimicului. Totul este o alegorie ce coboară la nivelul ci­ti­­torului apocalipsa spiritului ascuţit care înţeapă – de fapt aceasta este o formă de sacrificiu de dragul exprimării critice a realităţii în care trăieşte poetul.

Prin aceste parodii, Eugen Coţa reuşeşte să nu încalce ade­vă­rul din aforismul arghezian: „Dacă limba e naţională, cuvântul e individual”.

Remarcăm grafica ce ilustrează volumul, care prin tuşe si­gure sugerează subtilitatea ideilor pe care doreşte să le transmită, ceea ce confirmă talentul de pictor şi grafician al lui Eugen Coţa.

Experienţa parodică a lui Eugen Coța, ce se întâlneşte cu her­meneutica textului, dă acestui volum un sunet original al pu­rif­i­că­rii prin scepticism, ironie şi critică.

Al. Florin ȚENE,

Membru corespondent
al Academiei Americană-Română

Preşedintele
Ligii Scriitorilor Români