Se numără printre membrii colectivelor fondatoare a publicațiilor Mesagerul transilvan, Gazeta de Cluj-Napoca, Inițiativa particulară, alături de scriitori precum Tudor Dumitru Savu, Grigore Zanc, Constantin Mustață, Petre Prunea, Marin Oprea ș.a.

Redactor la Gazeta de Cluj-Napoca (1990-1997), Scutul patriei (1958-1960), Făclia (1961-1990), Mesagerul transilvan, Editura Sfinx, Urzica, Curierul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, Informația, Tribuna afacerilor, Adevărul de Cluj, Jurnalul Național. În toată această perioada a scris subiecte din domeniul economic, analiză economică, pamflet, notă critică, foileton, toate aceste genuri jurnalistice primind un strop de umor din partea autorului. Este vicepreședintele ”Ligii Scriitorilor”. Din 1997 până în prezent este redactor-șef la Tribuna afacerilor din Cluj-Napoca. După desfințarea revistei Făclia, unde a activat timp de 27 de ani ca redactor șef , a fondat împreună cu profesorul Petre Prunea și scriitorul Dumitru Savu publicația Mesagerul transilvan. Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și al Filialei Ardelene a Societății Scriitorilor “Costache Negri”, cu sediul la Galați. Premiul I la Bienala de Umor “Constantin Tănase” (Vaslui, 1987); Premiul revistei Astra la Concursul național “Eterna epigramă” (Cluj-Napoca, 2000).

Aflat la al cincisprezecea carte publicată, cu încă patru titluri deja pregătite pentru tipar, scriitorul Ion Constantinescu face parte dintre creatorii pentru care realismul clasic-moralizator constituie opțiunea preferată, atunci când se așază înaintea colii albe. Nu este deci întâmplător faptul că, din creația sa (ce conține și un roman, un volum de teatru, un microroman polițist), cele mai multe scrieri sunt circumscrise literaturii umoristice. I-au fost de ajutor, cu siguranță, spiritul fin, cultura profundă, calitățile de analist al naturii umane, dar și anii îndelungați în care a trudit ca publicist și universitar (concentrat pe universul... mistic al cifrelor!), experiențe ce l-au îmbogățit cu surse de inspirație pentru prozele și epigramele sale.

Fiecare cu Golota sa conține patruzeci de proze scurte, în care sunt aduse în discuție meteh­nele omenești, trăsăturile negative care, în anii postre­voluționari, datorită transfor­mă­rilor din soci­e­tate și datorită democrației „originale” „particular” în­țelese, s-au convertit în de­fecte mo­rale mon­stru­oase, ce dezumanizează. Exem­pli­fic cu remarcabila po­vestire ce dă titlul vo­lu­mu­lui, ce-l are în centru pe Gavrilă Flecușteț, șef de carieră și de vocație, al cărui Gol­gotă este aceea de a-i conduce pe alții: „Plăcut şi co­mod mai era, pe vremuri, să fii şef! Nu mişca sub­or­do­­natul în front, nici să‑l fi picat cu ceară. (...) Spre deo­sebire de vre­murile la care ne referim, as­tăzi, şe­fia e un calvar. Banii mulţi cu care eşti plă­tit, fol­oa­sele care ţi le aduce func­ţia, satis­facţia orgoliului îm­pli­nit pălesc pe lângă ser­vi­tuţile cu care te confrunţi.

Invocând democraţia, până şi cel mai bicisnic salariat te poa­te lua la întrebări. Con­ştient că avantajul şefiei de astăzi nici nu poate fi com­parat cu cel de pe vremuri, pe Gavrilă Flecuştet îl bate de mult gân­dul să îşi dea demisia. (...) În mod sigur, cel care îi va lua lo­cul (...) l‑ar considera un nenorocit, care, pentru a‑i fi uşor, i‑a trântit lui în cârcă şefia pe care a deţinut‑o. (...) Preferă, în ciuda tuturor suplici­i­lor, să continue urcatul Golgotei care i‑a fost hărăzită prin funcţia de şef atribuită, gândindu‑se cu invidie, la vremurile când acest ur­cuş era o floare la ureche. Ba chiar o plăcere. Ce vremuri frumoase, domnule!”

Voichița Pălăcean‑Vereș