Popas în universul duioșiei

Pe delicata doamnă Emilia Tudose am cunoscut‑o în ipos­ta­ză de poetă abia cu ocazia lansării celui de al treilea volum de ver­suri purtându‑i semnătura, Triumful iubirii, ce a ieșit de sub teas­curile editurii clujene Sedan în primăvara anului 2013. Ar­de­leancă prin naștere, căsătorită decenii cu un oltean – și l‑am nu­mit aici pe re­­gretatul poet Mircea Tudose –, clujeanca dovedește o mare în­cli­nație către meditație, către îndelunga analiză a gândurilor îna­inte de a le da glas într‑o expresie poetică atent filigranată.

Dacă volumul precedent se constituie într‑o odă închinată dra­­gostei eterne – văzută ca dragoste creștinească, dragoste față de tot ce ne înconjoară, dar și sub aspectul său special, erotismul –, car­tea de față, Bob de rouă, este dedicată lumii copiilor. Această alu­­ne­care dinspre universul maturității absolute în direcția uni­ver­su­lui tandreței nu este întâmplătoare: Emilia Tudose a debutat edi­to­rial cu o culegere de poeme consacrate celor mici.

Îndrăgostită de versul clasic, ea compune stihuri melo­di­oase, ușor de memorat, știind foarte bine care sunt căile pe care se ajunge mai ușor la inima copiilor. Într‑o epocă în care literatura des­ti­nată copiilor și școlarilor mici abundă în scrieri având în centru eroi co­borâți de pe ecranul cinematografului și în scrieri moralizatoare, me­nite a modela comportamentul celor aflați în plină formare, Emilia Tudose are curajul de a da timpul înapoi, spre a le oferi mi­cuților cititori poezii precum acelea ce au încântat pruncia adulților de astăzi. Astfel, unii ar putea afirma că versurile sale sunt desuete, în­tru­cât se adresează sensibilității celor mici.

Melancolică, Emilia Tudose se întoarce la „vârsta cea ne­vi­nov­ată” pentru a vorbi de Paradisul în care a trăit pe atunci: „Noi am cres­cut lângă părinți acasă,/ Cu rândunici ce ne trezeau în zori/ Și cu per­dele albe de mătasă,/ Cu fluturi roi și pastelate flori.// Noi am cres­­cut cu un pridvor la casă,/ Cu flori crestate în fuștei de lemn/ Și țe­­să­turi de lână moale, toarsă,/ De sărbători purtate‑n ceas so­lemn”, deoa­rece până târziu, în adolescență, acolo „Era un rai neatins de nori,/ Râdeam cu toții‑n jurul mesei,/ Iar florile se răsfățau/ Sub zâmbetul ferestrei.” (De ziua mea).

Incursiunea în universul copilăriei și pubertății îi dă au­toa­rei prilejul de a se apropia cu gingășie de natură. Cu ochi uimiți de copil curios, ce des­coperă treptat lumea din jurul lui, Emilia Tudose își îndreaptă aten­ția asupra florilor din grădină sau de pe dealuri, stu­di­ază arborii din livadă, în fața ochilor ei ajungând și micile never­te­brate, dar și oră­­tăniile ori vietățile din ogradă. Un loc special în carte îl are câi­ne­le, cel mai bun prieten al omului, surprins și ca maidanez nevoit să lupte pentru o bucățică de mâncare, însă și ca jucărie vie, adorată de toți.

Iată cum se alcătuiesc micile tablouri de natură articulate în ju­­rul câte unei plante modeste: Podbalul, răsărit devreme, aspiră la z­ilele călduroase de vară: „Tremur, of! și mă chircesc,/ Teamă mi‑e că n‑am să cresc,/ După soare strig și strig./ Cui îi pasă că mi‑e frig?” (Floare timpurie). Florile de pe câmp se prind în horă, fericite că se scal­dă în razele binefăcătoare ale soarelui: „Se prind în dans de sub­siori/ Peste câmpii, peste ponoare/ Și în noianul de culori/ Dansează floa­re lângă floare.// În frenezia de tulpini,/ Plutesc mi­res­me‑m­bă­tătoare/ Scăldate‑n baia de lumini,/ Prinos de suflet și culoare.” (Dansul florilor). Vara înseamnă fericirea câmpurilor în cele patru zări: „E a ‛Nălțării sărbătoare,/ Livada‑n alb fermecător/ Miresmele de dulce floare/ Și le revars‑amețitor.// Se‑nalță rugăciuni în slavă,/ Prin crânguri licăresc lumini,/ Văzduhul aripa‑i suavă/ Dospește‑a­rome‑n rădăcini.” (În livadă) Toamna înseamnă bogăție, roade, chiar dacă uneori pare a fi pricină a necazurilor, astfel că floa­rea‑soarelui su­feră: „De‑acel morb floa­rea‑a­fectată/ Se văzu înge­nun­cheată./ Fa­ța‑i neagră ca de smoală/ Și‑a scuipat sămânța goală.” (Flagel), mu­rul­ui „tăciuni de mure coapte” îi „ard la subsiori”, iar Măceșul se trans­fi­gurează: „Când toam­na burnițează,/ Tu împlinit tronezi,/ În plete îți vibrează/ Cereș­ti­le monezi.”.

Cu aceeași gingășie se apropie poeta și de vietățile neaju­to­ra­te, prezentate în Râma rozalie ori în Mica târâtoare, pe care „O strivi fără să știe (...)/ un om grăbit spre casă”, știut fiind „Ce scurt e drumul unei târâtoare”. Dar, așa cum margareta se dovedește aro­gantă în relația sa cu o plantă în miniatură ce‑i seamănă foarte mult, fi­ravul mușețel „Mărunțel și parfumat” (Margareta și mu­șe­țelul), și vier­mele se va dovedi perfid în relația cu frunza căreia îi cere să‑l pro­tejeze de atacul unei ciori, întrucât: „Ce‑a promis a și uitat/ Și‑a‑n­ceput cu sârg s‑o roadă,/ Fără milă, pân‛ la coadă.” (Viermele și frunzulița). Șopârla, înfrigurată, își alungă răceala din oase stând la soare, însă mișcarea bruscă a celei ce‑o studiază prin binoclu, pe ma­lul apei, o sperie, obligând‑o s‑o ia la fugă.

În curtea casei, cititorul descoperă păsări al căror compor­ta­ment amintește de membrii unei familii. Astfel, Lina, sora cea mare pro­babil, este gâsca după care se iau suratele ei: „Celelalte o imită,/ Până seara lin plutesc,/ Iar când Lina le invită/ Înspre casă o por­nesc”, în vreme ce găina este o mamă îngrijorată, nevoită să‑și ad­mo­nes­teze fiul când n‑o ascultă și se răzlețește de ai lui: „– Puișor, puiuțul meu,/ Știe numai Dumnezeu/ Cât te‑am căutat plângând/ Și de tine întrebând./ Ai plecat fără să‑mi spui,/ Parc‑ai fi al nimănui!/ Era gata să te‑neci!.../ Unde, oare,‑ai vrut să pleci?/ Te putea prinde un uli‛,/ Uite‑l, colo, sus în ulmi!/ Și din zbor te ia în cioc,/ Într‑un ceas fără noroc./ Și, atunci, cine‑i de vină?/ Cine plânge prin gră­dină?” (Dojană) Ruda aristocrată a galinaceelor, păunul, stârnește ad­mirația neîngr­ă­dită a poetei: „Ce falnic gât înalță,/ De parcă‑ar vrea să zboare!/ Fermecătoarea‑i coadă,/ Ce dulce încântare!// Culori de pietre scumpe/ I se aprind în pene,/ Povara frumuseții/ Sfios o poart‑alene.// Pe cap o diademă/ – Coroana lui regească –/ O poartă cu mândria/ Aleșilor, firească.” (Fascinație). Emilia Tudose sur­prin­de aceste maiestuoase păsări când „Întind gâturi delicate/ Lungi, subțiri și sidefate,/ Iar păunul, mare crai,/ Coada-și face evantai” (Păunul).

Cele mai realizate portrete semnate de autoare sunt cele cen­­trate pe imaginea unui cățel năzdrăvan. În Hoinarii, facem cunoș­tință cu „Zvăpăiatul meu hoinar”, care „E un câine cam ștrengar”, ce are un amic de pozne, cu care‑și petrece ziua „Ca doi mici neis­pră­viți./ Plini de purici și murdari”, iar Pofticiosul e: „Un cățel câr­li­on­țat,/ De tot blocul răsfățat,/ (...) Negru parcă‑i de cenușă,/ Botu‑și plim­bă pe sub ușă,/ (...) Foamea parcă‑l năucește,/ Sare, latră și scân­cește”. Nici Pechinezul nu e lipsit de personalitate, fiindcă atunci „Când e ora de plimbare,/ Pechinezu‑i numai nerv,/ Tremură de n­e­răb­­dare,/ (...) Disperat, îmi dă târcoale,/ Latră, sare, ce mai joc!/ Schea­­ună prelung și moale,/ De se frânge de mijloc”. Spre deosebire de acești fericiți cu stăpâni ce au grijă de ei, Câinele va­ga­bond „Peste tot e izgonit,/ e flămând și jigărit (...)/ Mort de foame și să­rac”. Inimile tuturor au fost însă iremediabil cucerite de Acrobat, un pa­tru­ped adorabil: „(...) un câine zulufat,/ Cu păr proaspăt coafat.// N‑are‑n lume asemănare,/ Că‑i grozav lui i se pare,/ Își dă ochii peste cap,/ Unde‑i el, alții nu‑ncap.// Poartă șic breton pe frunte,/ În priviri scân­tei mărunte,/ Chiar și‑n curțile vecine,/ Personaj curtat devine.// (...) Mândru, stând pe coada băț,/ Pe sub gene, cu răsfăț,/ Îi privi pe‑ad­­miratori/ Ca pe niște amatori”.

Dovedind, și de această dată, o sensibilitate aparte, Emilia Tudose realizează, cu ajutorul textelor cuprinse în culegerea Bob de rouă, o configurare grațioasă a universului duioșiei. Cu siguranță poe­­ziile sale îi vor cuceri pe cei mici, dar și pe părinții și bunicii lor. Edu­­catoarelor și învățătoarelor această nouă întreprindere purtând pe co­pertă numele poetei le poate folosi ca instrument didactic, aju­tân­du‑i pe copii să se apropie mai ușor de flora și fauna patriei.

Lecturând Bobul de rouă al Emiliei Tudose – un delicat și­rag de nestemate în vers – facem cu toții un popas în universul duio­și­ei. Exercițiu absolut necesar în aceste timpuri stând sub semnul mer­cantilismului, dacă nu dorim să descoperim, cu surprindere, într‑o bună zi, că undeva, pe drum, ne‑am pierdut sufletele...

Voichița Pălăcean‑Vereș