Pe însorita Vale a Nirajului, în centrul Podişului Transilvan, dăinuie de milenii o vatră populată primăvara de voi­o­şia copiilor care culegeau din pădure clopoţei şi viorele, apoi flori şi ferigi pentru împănatul ouălor roşii de strălucitoarea sărbătoare a Paştilor, vara populată de miresmele fânului şi ale altor flori multi­colore, de veselia dezlănţuită a horilor, toamna de cântecele har­nicilor săteni români şi maghiari la culesul viilor şi la curgerea mus­tului dulce, iarna de feeriile zăpezilor albe în care stelele ce­leste se oglindeau seara în liniştea arhaică a vetrei locuite şi a dea­lurilor, iar albul imaculat al vălului care ocrotea satul şi semă­nă­tu­ri­e contrasta puternic cu îmbrăcămintea multicoloră a copiilor, ale căror colinzi îmbrăcau uliţele într‑o lumină mitologică.

Astfel ne este prezentat satul natal de către autorul acestor in­teresante Memorii, având ca supratitlu Copilărie şi adolescenţă zbuciumate, Teodor Muntean nefiind la prima încercare publi­cis­tică. În acest teritoriu al frumuseţilor vieţii rurale, unde realitatea se îmbina cu mitologia, bucuriile şi frumosul vieţii cu truda şi du­re­rea, în acest cuib al copilăriei fericite a căzut ca un trăznet cum­plita ştire a Dictatului parafat la masa verde la Hotelul „Belvedere” din Viena. Parcurgem, apoi, împreună cu autorul, toată drama românilor din satul cedat acum Ungariei horthyiste, des­tinul lor frânt, teroarea din sat şi de la şcoală, urmărim traseul refu­giului familiei Muntean din faţa urgiei dezlănţuite. La atâtea mii şi mii de documente rămase în Transilvania de pe urma terorii din anii 1940‑1944, se adaugă, iată, un alt document, marcat de cre­dibilitatea autenticului: prezentele Memorii, care, deşi sunt scrise la o depărtare relativ mare de timp, ele au prospeţimea fap­te­lor de neuitat pentru oricare destin afectat puternic de situaţii‑li­mi­tă cu care a fost încercat cândva.

Au urmat avatarurile vieţii familiale petrecute în refugiu. România liberă trebuia să‑şi primească fiii oropsiţi din teritoriile ocu­pate şi să le dea un loc de muncă. Familia Muntean, compusă din cinci persoane, se stabileşte în „oraşului aurului negru”, la Ploieşti. Aici, treptat, creştea în sufletele românilor speranţa eli­be­ră­rii Transilvaniei, autorul aminteşte şi de activitatea unor asoci­a­ţii patriotice ale refugiaţilor: „Pro Transilvania”, „Ardealul”, „Vulturii Ardealului”. Se cânta „Deşteaptă‑te, române!” şi „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”, se recita „Se‑aud iar tul­ni­cele”. Capul familiei, tatăl autorului, este mobilizat şi privaţiunile cresc zi de zi, oraşul trăia cu psihoza bombardării iminente. Şi eve­nimentul tragic a şi avut loc la 1 august 1943, când americanii au bombardat rafinăria, cu acest prilej fiind ucişi mai mulţi munci­tori, printre care şi tatăl autorului Memoriilor. Iată cum Dictatul la masa verde de la Hotelul „Belvedere” din Viena a marcat cu o crun­tă tragedie familia Muntean, smulsă din datinile ei fireşti, pe­tre­cute în spaţiul drag al strămoşilor, pe malurile însorite ale Nirajului. Pentru ceilalţi membri ai familie Muntean au urmat alte vremi de privaţiuni, părăsind oraşul care era mereu bombardat până la ruine, refugiindu‑se prin sate, apoi mama şi copiii se reîn­torc în Ardeal, în satul eliberat de brava Armată Română.

Autorul nu uită să amintească acel moment emoţionant, când mama sa a să­rutat pământul, la întoarcerea acasă, el însuşi bucurându‑se ne­spus la revederea dragilor uliţe ale copilăriei. Aici, în vechea lor gos­podărie, totul era devastat, bătrâna casă era distrusă, aca­re­tu­ri­le goale şi pustii de păsări şi animale. Autorul, deşi elev încă, şi‑a aju­tat mama la gospodărie şi la muncile câmpului. Este descrisă apoi viaţa de elev la o şcoală de meserii în Cluj, în acele condiţii gre­le de după război, de foamete şi frig, de multă muncă, zisă „volu­ntară”, la săpatul şanţurilor pentru introducerea gazului me­tan în oraşul de pe Someşul Mic, magistrala Ceanu Mare – Cluj.

Autorul Memoriilor îşi încheie aceste capitole ale vieţii – co­pilăria şi adolescenţa – cu un recurs la istorie, precizând, pe bună dreptate, că este adeptul documentelor şi al istoriei trăite şi de aceea „şansa de a greşi fiind mult mai mică”. Face apoi un scurt excurs în istoria pătimirilor româneşti din ultimele secole, cu gân­dul, fireşte, de a fi încadrate mai bine pătimirile suferite în anii co­pilăriei şi adolescenţei, cu gândul de a atrage atenţia asupra unor fenomene care tind ca istoria, atât de plină de suferinţe în tre­cut, să se repete.

Datorăm astfel autorului Memoriilor, Teodor Muntean, încă un prilej de a iubi istoria unei distincte şi minunate vetre ru­rale româneşti, istoria unei familii şi a unei colectivităţi de ţărani ro­mâni, istoria unui trecut al neamului nostru, pentru că, aşa cum spu­nea marele Nicolae Iorga, „Trecutul românesc, ori de‑a fost bun, ori de‑a fost rău, ne este drag, pentru că este al nostru”.

Vasile LECHINŢAN