Cu nostalgie,
despre întoarcerea acasă (Postfață)

L‑am descoperit pe Mircea Roșa‑Miro ca epigramist. I‑am gă­­sit adesea creațiile în presa locală sau în periodice naționale și i‑am reținut câteva alcătuiri fericite de stihuri. Ca mai toți inspirații au­tori de catrene cu șfichi în coadă, poșăganul și‑a adăugat la nume o particulă, obținută din contopirea prenumelui cu patroni­mi­cul, spre a se distinge de ceilalți botezați (dintr‑o coincidență ori in­ten­ți­o­nat) la fel. Ulterior, i‑am citit versurile sensibile, închinate celor mari ori celor mici. Mai târziu, l‑am regăsit pe Mircea Roșa‑Miro, tot în pagini tipărite, în altă ipostază: aceea de talentat gra­fician. Din aceste motive, descoperirea lui Mircea Roșa‑Miro ca prozator a con­stituit pentru mine o plăcută surpriză. Dacă mai men­ționăm și fap­tul că și‑a asumat dificilul rol de romancier, în­țe­le­gem de ce scri­erea sa autoficțională a văzut lumina tiparului abia în 2012.

Mestecenii călători, romanul apărut la Editura Grinta din Cluj‑Napoca într‑o primă ediție de buzunar, este o carte specială: u­zând de puterea retrospecției și a introspecției, Mircea Roșa călă­to­rește el însuși într‑un univers aparte – acela idilic al copilăriei. În­toar­cerea în timp constituie prilejul reevaluării propriului destin, dar și cel al retrăirii, sentimental și metaforic, unor momente de neuitat.

Să nu înțelegem din aceasta că prozatorul își idealizează, cu­­­fundându‑se în trecut, pruncia, adolescența, tinerețea sau că a­runcă asupra imaginii familiei sale o aură de nefirească strălucire; dim­­­potrivă, Mircea Roșa‑Miro reușește să se obiecti­veze în relația cu propriul destin și pictează viața cotidiană exact în culorile sale spe­­­cifice: albastru – de la cerul senin, verde – de la în­tinsul pa­jiș­ti­lor pe care pasc oile și bivolii, galben – de la soare, lună și stele, roșu – de la poamele ce au îndulcit pruncia celor mici, alb – de la lâna oilor și de la scoarța mestecenilor. Dar toate sunt proiectate pe un vast fundal cenușiu, cu groase tușe întu­ne­cate ca glia în care ger­­mi­nează boabele din care va ieși cândva pâi­nea ori mămăliga pusă pe masă. Griul și negrul domină tabloul pa­noramic din fața ochilor noștri, fiindcă Mircea Roșa‑Miro aduce în atenția cititorilor exis­ten­ța de zi cu zi a unei familii nu­me­roase, ce se zbate să supra­vie­țu­ias­că în vremurile tulburi de după venirea la putere a comuniștilor.

Romanul Mestecenii călători, în ediția a II‑a, revizuită și adă­­­ugită, se articulează din opt­spre­zece povestiri, la care se ata­șa­ză un tablou vivant (numit de scriitor Epilog) în care, ca la teatru sau la operă, la sfârșitul reprezentației, artiștii sunt aduși din nou în sce­nă cu toții, spre a fi priviți în ochi de spectatorii care aplaudă en­tuziaști, gratulându‑le astfel evoluția.

Cel mai memorabil personaj din roman este Ioan Căuaciu, ta­­­tăl scriitorului, după cum ni se va împărtăși în Epilog. Având o fa­­­milie numeroasă, formată din soție și cei zece copii, ca în­tre­prin­ză­tor local, Căuaciu se dovedește bun gospodar, asumându‑și atâ­tea me­serii în câte e nevoie de el: cunoscut în sat ca fierar, este api­cul­tor priceput, își asumă rolul de frizer al fiilor săi, este veterinar pen­tru animalele oamenilor, dentist pentru consătenii în necaz, doc­tor la nevoie, vânător, artist. Însă, înainte de toate, Căuaciu este un filo­sof din neamul lui Ilie Moromete, sfătuitor al să­tenilor și tăi­nu­itor al se­cretelor ce i‑au fost împărtășite. In­te­ligent și dotat cu mult simț al umo­rului (asemenea lui Iocan din ro­manul lui Marin Preda), știe sti­mula pofta de vorbă a celor aflați în propria‑i ogradă, deși se plân­ge că n‑are vreme de povești. Os­pi­ta­li­er și generos, este mereu în­conjurat de prieteni, lucru care îl sal­vea­ză în clipa când ame­nin­țarea venind dinspre noii potentați ai zilei devine serioasă.

Acțiunea din roman este plasată în Poșaga anilor ‛50‑‛60, după Al Doilea Război Mondial. Povestind la persoana I, autorul se în­toarce în vremea primei copilăriei și, ulterior, în vremea ado­les­cenței, rememorând evenimente ce i‑au marcat viața. Ultimul cosit îl surprinde pe narator în ipostaza de tânăr adult, conștient de fap­tul că, în pofida mândriei de neam și a iubirii față de locurile na­tale, este nevoit să se desprindă cu totul de ocupațiile tradiționale ale stră­moșilor săi moți.

Printre primele amintiri reactualizate de Mircea Roșa în Mestecenii călători se găsește cea cu inundația care a distrus gos­po­­dăria Căuaciului, obligându‑l să ridice din temelii alta, ferită din ca­lea apelor învolburate. Puhoaiele au mutat și un pâlc de arbori, iar imaginea aceasta uluitoare este nu doar sursa de inspirație pen­tru titlul cărții, ci și aceea a metaforei în jurul căreia se țese po­vestea: dacă pomii, în ciuda rădăcinilor adânci, nu se pot ține lo­cu­lui, atunci nu e de mirare că mama își vede copiii, în perspectivă, ri­sipindu‑se în patru zări, dezrădăcinându‑se din locul de baștină, răzlețindu‑se unii de alții.

Apa constituie și a doua oară sursa dramei din familia na­ra­torului: fratele lui Dinu dispare, în timp ce se juca, luat de ape. Este găsit abia a doua zi, lângă roata morii, însă doar după ce să­te­nii recurg la un ritual special, vrăjitoresc. Pentru povestitor ur­mea­ză o perioadă grea: nu poate dormi, iar atunci când o face, are coșmaruri, fiindcă în sinea sa se consideră vinovat de moartea lui Dinu, deși are doar atâția ani câți să‑i permită să se joace cu gân­da­cii prinși cu ață...

Și în ultima povestire, „Fabrica de cherestea”, apa are rol esențial: ea pune în mișcare joagărul la care trudesc trei dintre fiii Căuaciului. Invidios pe faptul că acesta este descurcăreț, reușind ast­­fel să facă față provocărilor lansate de noile timpuri oamenilor sim­pli, un consătean redactează o reclamație la adresa lui Ion Căuaciu, iar acesta se pomenește cu o comisie de control pe cap. Co­lac peste pupăză, înainte de venirea lor, acesta a descoperit în­tr‑un stup vechi niște ziare de demult și, curios de ceea ce ar putea des­coperi în gazetele vechi. își pune un băiat să salveze ce se poate din acestea. Una dintre fetițe, ca să se laude ca învățat să bu­chi­sească și ea, citește cu glas tare – în prezența ne­poftiților mu­sa­firi, ve­niți cu gândul de a‑i face de petrecanie în­tre­prinzătorului lo­cal – ti­tluri de articole apărute în timpul regimului anterior. Dacă n‑ar fi in­tervenit zeița Fortuna, fierarul ar fi fost dus, ca atâția alții dintre cu­noștințele sale, la pușcărie, ceea ce ar fi însemnat, cu siguranță, pier­zania familiei lui, risipirea copiilor înainte de vreme.

În ciuda vârstei fragede, micuții sunt antrenați în treburile gos­­podărești: fetele spală și melițează cânepa, torc, țes, băieții taie lem­ne și au grijă de animale, ies cu toții la munca câmpului când este nevoie de ajutorul lor. Un episod emblematic pentru epoca evo­­cată este cel care povestește despre venirea funcționarilor însăr­ci­nați cu recensământul oilor. Știind că, în pofida muncii grele și a sa­­crificiilor de tot felul, țăranii nu se pot bucura de truda lor, statul lu­â­n­du‑le cote semnificative din produse, anunțați de venirea „nu­mă­rătorilor”, băieții aflați cu animalele la păscut iarba rămasă sub ză­­padă au o inițiativă surprinzătoare: ascund o parte a ovinelor, după ce le leagă boturile (să nu poată behăi, spre a nu fi descope­ri­te din întâmplare de organele venite la numărătoare), în podul unui că­­suțe din pădure, copiii salvând astfel o parte din oi, ce însemnau nu doar o sursă suplimentară de hrană, ci și materia primă pentru cea mai mare parte a vestimentației țăranilor.

Aceeași inventivitate și temeritate le demonstrează per­so­na­jul‑narator și în clipa în care descoperă că un vecin, lucrând la o că­piță de fân cocoțat sus, pe vârful clăii, a căzut în furcă. Adu­nân­du‑și curajul, bă­ia­tul se încumetă să pornească în salvarea vieții ră­nitului grav, ajutat doar de propriile forțe și încurajat de prezența fru­moasei Dochia, fata care i‑a aprins inima sensibilă de adoles­cent aflat la vârsta primei iubiri. Este chiar ziua în care o parte din­tre săteni resimt cruzimea noilor potentați ai zilei și au pornit pe lun­gul drum al deportării în Bărăgan.

Romanul Mestecenii călători aduce în atenția cititorilor nu­meroase situații dramatice (cum este, de exemplu, traiul din bor­dei al familiei extinse, refugiate în pădure de teama horthyș­ti­lor, după Dictatul de la Viena, ori confruntarea micului erou cu lupii), dar și întâmplări sau personaje menite a crea buna dispo­zi­ție (a se vedea, de pildă, istoria Nastasâiei furate de zmei, sau portretul făcut lui Pavelu lu´ Zegheri, un bărbat a cărui existență mizerabilă cunoaște clipe de înălțare tocmai în timpul războiului, când se face re­marcat prin gesturi de o incredibilă cutezanță, care i‑au adus me­dalii și din partea rușilor, și din partea nemților).

Alături de nostalgia pe care o resimți în fiecare pagină, ci­tind cartea lui Mircea Roșa‑Miro te impresionează respectul aces­tuia față de consăteni și profunda dragoste pentru membrii fa­mi­liei ex­tinse. Autorul nu folosește vorbe mari, nu face declarații, însă sen­timentele sale puternice răzbat cu ușurință din text. Fie­care soră, fiecare frate, fiecare unchi sau mătușă are în sufleul scri­i­to­rului un loc special. Alături de ei, însă deasupra acestora, se gă­sesc mama și tata, care îți închină viețile copiilor lor.

Membrii fru­moasei și numeroasei familii a lui Ioan Căuaciu sunt în permanență secondați de cumnați, veri, nepoți, pri­­eteni, colegi de școală, consăteni, scriitorul creând impresia că în­t­reaga comunitate este o familie mare, ai cărei membri țin unii la al­ții, se ajută la nevoie, se dușmănesc sau se disprețuiesc une­ori, însă ră­mân împreună, deoarece numai așa pot face față ne­ca­zu­rilor ve­nite de la Cel de Sus și de la cei de sus, recent ajunși la putere. Fiindcă, după vitregiile războiului, sătenii din Poșaga tre­buie să în­frun­te ravagiile făcute în societate de puterea comunistă, care se fo­losește de mijloace represive pentru a se impune.

Vocația de artist plastic a lui Mircea Roșa‑Miro l‑a ajutat și de data aceasta: tablourile sale dau forță cărții, imaginile create de el cu ajutorul cuvintelor se lipesc pentru totdeauna de retina citito­ru­lui. De ajutor i‑au fost scriitorului și tehnicile deprinse ca mâ­nu­i­tor al versului: unele fraze sunt adevărate poeme în proză.

Nu putem încheia fără a atrage atenția asupra iconografiei din carte: spre a fi mai convingător, scriitorul este dublat de grafi­ci­an, al cărui penel schițează figuri, clădiri, secvențe deosebite.

Cu speranța că Mestecenii călători reprezintă începutul, nu fi­nalul unei incursiuni lirice în trecut, aștept cu nerăbdare alte is­to­ri­siri pline de savoare ale lui Mircea Roșa, redate cu aceeași pasiune de povestitorul atent și sensibil!

Voichița Pălăcean‑Vereș

Romanul – o grafică veridică a satului ardelean

Scriitorul, pictorul şi graficianul Mircea Roşa‑Miro, având o experienţă îndelungată în domeniul surprinderii realităţii, atât cu penelul, dar şi cu condeiul, se prezintă în faţa cititorilor săi cu romanul Mestecenii călători, care este de fapt o construcţie na­ra­tivă formată din 18 povestiri. Este un prim volum, se pare, dintr‑o frescă a vieţii oamenilor din zona Munţilor Apuseni, cu ambiţia mono­grafică de a da o imagine veridică a satului de pe Valea Arieşului. 

Autorul scrie cu multă plasticitate despre lumea cotidiană din copilăria sa de unde nu lipsesc şi momente tragice, cum ar fi moar­­­tea prematură prin înecare a fratelui mai mic Dinu, povestea ie­­pu­raşului Ţo‑Ţo, a ulciorului spart, a câinelui Burcuş mâncat de lupi, dar şi unele întâmplări cum este povestea refugiaţilor din ca­lea fasciștilor ascunşi în bordeiul clădit din piatră bătută cu lut roşcat. 

Mircea Roşa‑Miro scrie despre lumea copilăriei sale cu aple­carea curioasă a realiştilor, dar şi cu îndoiala matură a proza­to­rilor mai noi care ştiu bine că, înainte de a fi amintire şi iluzie, frag­mentul de real e un efect al testului. În acest sens autorul folo­seşte arhaisme, regionalisme şi denumiri toponimice ce dau cu­loare originalităţii poveştilor. 

Unele povestiri devin adevărate mărturii necesare istoriei atunci când un martor este anchetat de securitate pentru a divulga ascun­zătoarea eroului Şuşman de pe Dealul Bujorului, sau altele sunt surse pentru etnografi, cum ar fi tradiţia populară la tunsul oilor. Autorul pune sub lupă amănunte din viaţa moţilor şi nu ezită să‑şi suspecteze ochiul de subiectivism înşelător, deşi obser­va­ţia pare să scoată la lumină o concreteţe palpabilă. 

Cuvintele au o încărcătură grea a semnificaţiei, fraza este îm­bibată de materialitatea imaginilor, curgerea ei este lentă, iar efec­tul e tras cel mai adesea din topică, comparaţii şi metafore: vezi titlul romanului Mestecenii călători, sau întâmplarea lui Pavel întors de pe front puţin surd, puţin țicnit, cum sugestiv îl caracterizează autorul. 

Arta descrierii nu dezminte pictorul, iar parabola se află la limita cea mai de sus. Însă şi viziunea asupra lumii moţilor poate fi presimţită aici în întreaga ei coerență. Obiceiurile, tradiţiile sunt evidenţiate prin originale întâmplări, cum este aceea cu ca­len­darul de ceapă, a bivoliţei Virag, sau trasul clopotelor de la bi­se­rică de către copii, cu accepţiunea preotului din sat. 

Observaţiile sunt adânci şi pertinente, în acest contest autorul concluzionează că animalele iau chipul stăpânului. Personajele prozatorului trăiesc, ele sunt scrise de destin, precum şi cartea în­săşi e produsul unui text original. E o lume care trăieşte sub sem­nul hazardului, al transcendenţei şi a superstițiilor. Așa cum tim­pul se desfoliază, ca o cortină, arătându‑şi faţa trecută, vă­zută prin ochii copilului, ajuns astăzi matur, aflat deasupra pro­pri­ei lumii din tabloul vieţii sale, cum spune autorul, de parcă ar fi de Pieter Bruegel cel Bătrân, aşa cum se încheie cartea, cu Toma Pleşa lângă rama de sus a tabloului în timp ce soarele, ca o tigaie de aramă în spatele lui, lumina Vârful Brazilor. „În curând, va ră­să­ri Steaua Săracului... ”

Grafica din paginile acestui roman este semnată de autor, ea, ca un ochean, aduce mai aproape de noi realităţile unei lumi ce su­­­gerează sensuri înalte în cele mai neînsemnate amănunte, des­pi­când platitudinea în patru pentru a scoate la iveală drame moc­nite şi, desigur, prin maturitatea stilului, o vocaţie de prozator. 

Al. Florin Ţene,
preşedintele 
Ligii Scriitorilor Români