Am revenit în lumea scrisului, înainte de a apune fărâma de lumină tainică, lumină ce arde încă în candela din templul fi­in­ţei mele, me­reu uitat şi regăsit. Recunosc că nu am reuşit să‑mi în­su­şesc sen­timentul desuet al literaturizării şi, nefiind scriitor de me­­se­rie, mi‑au rămas străine orice tentaţii ori influenţe. Sunt însă con­­­vins că m‑am auto‑inventat ca scriitor. Poate şi cu un dram de har!

În faţa modestelor mele străduinţe şi a eventualelor vele­i­tăţi, mă simt în siguranţă faţă de orice exces tehnic, formal, plic­ti­cos, foarte la modă şi îndelung comentat în critica literară şi nu nu­­mai. Deşi foarte subtil şi alambicat, acest „stil“ elitist deh, nu poate fi generos cu cititorul.

Devenit, datorită înţelepciunii câştigate minuţios, mai a­tent la detalii, la cunoştinţele despre universul ostăşesc, la pasiu­nea de a scrie despre el, m‑am decis să mai adaug încă o filă. Sunt con­­vins că altădată nu mi‑aş fi permis aşa ceva fără să am profun­zi­­mea înţelegerii şi judecata exprimării mature de acum.

Mă simt acaparat fără speranţa de întoarcere la timpul meu din clepsidra implacabilă, acum când retrăiesc cu aplomb anii tinereţii plini de îndrăzneală, acum când am învăţat să dră­mu­iesc, pe cântarul valorilor, oameni şi caractere, fapte luminoase dar şi umbre penibile, atât de expresive în sine, încât nu am de ce să mă las ispitit de efecte literare, a căror tehnică nu‑mi stă la îndemână.

Tocmai eram pradă unor gânduri de recunoştinţă sau de nostalgie din anii tineri, în care am cunoscut oameni diferiţi, cu fizionomii interioare desăvârşite. Astfel, m‑am simţit dator să cer îngăduinţa de a pleca cu gândul spre tărâmurile unor prietenii forjate în „nouă luni ori şase“, pe care viaţa le‑a răsfirat după diversitatea intereselor sau destinului lor, cine ştie pe unde.

Făgăduind că nu mă voi lamenta de felul în care voi fi tra­tat şi nici nu voi reveni cu pretenţiile mele, n‑am şovăit nicio cli­pă, simţind o mare plăcere ca, în ciuda anilor mulţi care au tre­cut, a circumstanţelor în care se află Ţara şi oamenii ei, să‑mi urmez chemarea.

Sunt pe deplin sigur că am păstrat încă destule mijloace, pen­­tru a cerceta şi redescoperi tainele sufletului minunat al unor oa­meni, oameni‑ostaşi, oameni‑prieteni, cu adevărat deosebiţi, ce s‑ar putea numi: Şefu’, Pancio, Ovi, Val, Neamţu’, Valc, Cipri, Simi, Tulu, Papa Doc & Co. Ei ies la rampă din paginile îngă­l­be­ni­te ale unui caiet tip „cu pătrăţele şi tabla înmulţirii“ pe coperta din spate. Numai Fortuna, zeiţa la care ţin foarte mult, mi l‑a adus în faţa ochilor, ca pe un adevărat filon norocos, ascuns undeva în modestie…

…Undeva, cândva, priveam absent cum flăcările mistuind mor­manul de gunoaie şi hârtii adunate de un ordin, ori de obiş­nu­in­ţa zilnică, luminau palid feţele celor din jur, îmbujorate de tinereţe, ori jarul focului.

Norocul ori inspiraţia, ori amândouă, m‑au îmboldit să sal­­vez acest caiet, care începuse să ardă. Astfel, am fost pus în faţa unor gânduri şi fapte vii, trăite, ce nu trebuiau să ardă, ci să se des­­tăinuie, filă cu filă ca şi bătăile ritmice, vitale, ale unei inimi. Un adevărat jurnal, în care A.M.R.‑ul^* curge neîncetat, im­pla­ca­bil, desfăşurându‑se ca un arc de ceasornic, tras odată pentru veşnicie.

Peste tot, în aceste agreabile pagini, veţi descoperi forţa de pă­­trundere a unor gânduri înalte, îndrăzneţe, expresia nobilă şi ele­­ganţa pe care nu o întâlneşti la toţi cei ce se îndeletnicesc cu scri­­sul, fapte trăite uneori la limita acceptării, fapte de viaţă mo­deste, o diversitate de caractere, ce se ciocnesc şi se tolerează spi­ri­tual, toate învăluite într‑un firesc alb al datoriei, copleşitor, spe­ci­fic omului‑ostaş… Aici însă, nu veţi găsi, cu certitudine, o or­di­ne sau artă desăvârşită.

Un scriitor de meserie cum spuneam, ar fi scris cu stiloul cu peniţa de aur, nu cu pixul, pagini mai bine elaborate, desigur. Ci­neva însă care scrie doar pentru sine, un om care găseşte în a‑şi scrie gândurile o destindere, care aşterne pe fugă uneori, alteori în voie, lucruri şi fapte trăite, dintr‑o memorie onestă, curată, ce nu‑şi caută cuvintele, trebuie înţeles şi acceptat ca atare. Sigur că acela ce a scris nu încearcă prea insistent să se supună regulilor, deşi le cunoaşte ca unul care îndrăzneşte să‑şi facă o datorie de o­noare din scris şi nu mai spun, că şi o glorie din această servitute. În­săşi dezordinea aparentă, în ciuda rigorii calendarului, are une­ori frumuseţi pe care doar arta scrisului, le poate evidenţia. „Sunt un adevărat romantic“, va recunoaşte el mai târziu.

Nu sunt convins că sunteţi de acord cu mine şi nici nu mi‑aş permite să cred aşa ceva. Dacă din diferite motive unii nu vor vedea cu ochi buni paginile de suflet, larg deschise aici, nu mă vor putea împiedica să afirm că voi prefera întotdeauna sin­ce­ri­ta­tea ne­glijentă a unui om aflat în vârtejul faptelor, ex­primării ri­gu­­roa­se, docte, a unui retor desigur intransigent, care – în­­cercând să ve­­rifice perfecţiunea… liniilor paralele – uită că şi aces­tea, se în­­tâl­­nesc la… infinit! Oare nu este adevărat că ri­gu­rozitatea prea mult căutată devine uneori obositoare? Voinţa celui ce a scris aceste minunate pagini de viaţă nu a fost aceea de a se confesa cui­va din afara sufletului său, deşi recunoaşte cu modestie uneori că aceste rânduri şi‑ar fi dorit să fie citite de cineva… cândva.

Ca primă relaţie a sa, prin scris, cu un prieten, autorul îşi ma­nifestă convingerea că nu există caracter în stare pură şi că în cele mai multe dintre faptele noastre găsim adesea un amestec de min­ciună şi adevăr, de măiestrie şi nepricepere, de viciu şi virtute. Şi chiar dacă ai crede că omul nu este în stare de nicio virtute ade­vă­rată, nu ai fi primul care să gândească aşa, dragă prietene cititor…

Mărturisesc limpede că niciodată n‑am citit în toată viaţa mea ceva care să mă fi făcut să‑mi fie ruşine de propria‑mi va­ni­ta­te, cu atât mai mult aceste pagini de suflet din uitatul caiet. De câte ori îl deschid, mă regăsesc în el, recunoscându‑mă în cele mai as­­cunse porniri ale inimii mele. Mereu le compar cu mine în­sumi, în­cerc să descopăr adevărul pe care, spre marea mea uimire, îl re­gă­sesc de fiecare dată exprimat în fapte, ca şi cum ar vorbi d­e­spre mine, sau despre alţii ca mine.

Comparând mi‑aş permite şi o opinie, vizavi de o „con­cluzie” ce se poartă prin unele volume apărute în domeniu şi nu nu­mai. Iată: „Cine citeşte sau ascultă poveşti din armată ajunge, sub o formă sau alta, la aceeaşi concluzie: mulţi şi‑au satisfăcut sta­giul militar, dar stagiul militar nu i‑a satisfăcut pe mulţi!“. Un joc de cuvinte reuşit, dar una este povestea, şi alta realitatea! Cu cer­titudine subiectivă, avem aici o concluzie intere­sată, sau este pă­rerea unor oameni ce şi‑au schimbat „obiec­ti­vi­tatea”; alte vre­muri, alte mentalităţi, altă modă! Viaţa militară – cum este corect spus – şi nu armata – cum stângaci se exprimă ei – nu poate fi con­fundată cu o poveste, oricât de picantă ar fi. Nici să reducem in­stituţia şi locul ei în societate la cele câteva luni pe care unii po­ves­titori, cu sau fără har, cu chiu şi vai, le‑au trecut, ca nişte „ade­vă­raţi bărbaţi“, vrednici de compătimire, cărora, chi­pu­rile, nu li s‑ar fi potrivit şi nici pe plac nu le‑a fost!

Dar care a fost „reacţia părţii vătămate“ la toate cele „stoic indurate“? Lehamitea sufletească ori gândirea refuzată, care te paralizează şi te face iresponsabil. Oare avem voie să fim spectatori la ceea ce ni se întâmplă? De ce să nu avem o atitudine fermă, exprimată pe loc, la obiect? Mulţi se scuză în numele smereniei. Cum adică smeriţi?! Faţă de cine, faţă de ce…? Față de mizerie, de ticăloşie!? E adevărat, ţara asta a noastră unică suferă de tumultul smereniei. Dar uneori este nevoie şi de sfânta palmă a Sfântului Nicolae! Desigur, dintotdeauna, viaţa militară nu a fost pe placul tuturor, dar oare numai viaţa militară?! Şi,‑apoi, mai face omul uneori şi ceea ce nu‑i place, pentru că trebuie! Din fe­ri­ci­re, „Dura lex, sed lex“.

În consens cu „obiectivitatea lor”, cei nesatisfăcuţi de sta­giul militar sunt curioşi să afle „Ce‑o fi vrut armata de la noi?“. (Oa­re întrebarea are justificare?) Un răspuns posibil: „Nimic mai mult decât îi era menirea“. Dar oare voi aţi dat ceva, în afară de…cârcoteli? Nu trebuie să uitaţi că „După război, mulţi viteji s‑a­rată!“.

Ca orice instituţie existentă în toată lumea şi la noi, Armata şi‑a dorit să vă facă folositori la vremuri de restrişte (de­sigur, şi pe cei ce se întreabă), să puteţi acoperi cu fapte demne bruma de cuvinte pe care le‑aţi rostit solemn, cândva…, mai mult sau mai puţin cu mintea şi inima deodată! Aşa cum alţii au făcut‑o şi nu oricum. Doamne, şi ce mulţi sunt! Aceşti necunoscuţi băr­baţi, oameni dintre oameni, nu şi‑au mai pus întrebări. Ei au ră­mas! Ei au ştiut de la început menirea Oştirii şi nu s‑au dat la o parte, pentru că niciodată Armata nu a vrut nimic de la ei, ci însăşi fi­inţa lor le‑a cerut‑o! Dintotdeauna Ţara a avut şi are nevoie de ca­ractere tari. Cei slabi de înger să stea pe lângă fusta mamei (dar nu prea mult!)

„Să‑ţi faci armata”, cum ziceau bătrânii noștri, nu a fost uşor nicăieri, în nicio armată, dar să nu înţelegi privaţiunile sau să le vezi doar în gri pentru că noi (câţiva) „nu suntem ca toată lu­mea“ şi am fi preferat să facem armata la fără frecvenţă! Cine n‑ar vrea?

Din cele mai vechi timpuri, armata a fost o instituţie fun­da­mentală, respectată. Asta a și rămas. Ea nu poate fi redusă la „us­­căturile“ care, ca peste tot, mai coexistă, ca un vâsc, cu nor­ma­litatea; ea reprezintă cu fidelitate societatea – mai bună ori mai pu­ţin bună –, nivelul de civilizaţie şi avuţia acesteia, ori sărăcia ei!

Mă gândesc în special la cei ce se întreabă şi acum…, du­pă ce au lecturat părerile unor „supravieţuitori ai constrângerii şi uni­formităţii”, desigur, încheiaţi la copcă (!), cum de au rezistat atât, fără să spună nimănui despre „calvarul“ existenţei lor în uni­forma kaki!

Sunt convins că politichia umoristică aduce cititori (auto­rii volumului citat mai jos ştiu să facă haz de necaz, umor de cea mai bună calitate!), dar să pui doar o etichetă umoristică, e ade­vă­rat, comodă timpului actual (cameleonii încă n‑au dispărut!) la tot şi toate, fără discernământul minim necesar, chiar sub formă umo­ris­tică, e ca şi cum te‑ai apuca să sapi o fântână în timp ce‑ţi arde casa! Încearcă! De fapt, în poveşti, orice e posibil, important e că până la urmă „totul se sfârşeşte cu bine!“.

Aici, dragilor, mă simt dator să reamintesc cuvintele an­ti­cu­lui Solon: „Nici un muritor nu e fericit; pe câţi îi priveşte soa­rele, toţi sunt mizerabili!“. Dar cei de la…umbră?

Însuşi autorul paginilor salvate uimitor din foc are altă pă­rere, cum e şi firesc, de altfel: „Armata, cu tot ce a însemnat mi­cro­universul ei, m‑a făcut să‑mi doresc să devin alt om, să arunc pe apa sâmbetei orice «principiu etic». Încet, încet, am început să gust din plăcerea unor fapte şi întâmplări ieşite din comun. Am in­trat în pielea unui personaj care putea supravieţui în atari condiţii, fără remuşcări ori frecuşuri morale.

La un moment dat se adunase în mine, multă nemulţumire faţă de tot ceea ce mă înconjura, dar şi faţă de mine însumi. Sim­ţeam că lumea în care intrasem încearcă să mă transforme într‑o ma­­şină, deşi nu puteam justifica argumentat acest lucru, în nu­mele unui patriotism deformat, al unui joc dezagreabil, condus de unii oameni denaturaţi de posturile lor obscure. Mi‑am refuzat atunci o analiză mai serioasă, sigur subiectivă. Presimţeam că ori­ce alt drum ar fi dus într‑o fundătură. Aş fi vrut să fiu eficient şi co­e­rent în demersul meu de a găsi o linişte sufletească durabilă. La scurt timp însă, nemulţumirea mea a început să dispară, după cum se vede… Revenisem la mine, devenisem alt om, cu principii mo­rale puternice, un veteran, cu toate că nu participasem încă la niciun război”.

… Deşi am dorit să vă introduc în atmosfera rândurilor scri­se cu farmec specific cazon, cu câteva cuvinte de suflet, de în­ce­put, observ, dragii mei cititori, că, pe nesimţite, purtat de avân­tul şi ineditul conţinutului său, m‑am lansat într‑un adevărat dis­curs. Revin deci cu respect la prima dorinţă şi nu‑mi fac re­proşuri, fi­indcă vreau să fiţi mulțumiți, oferindu‑vă o lectură plăcută. Veţi sim­ţi că rândurile scrise exprimă reacţia directă la „stimulii aspri”, une­ori duri, ai mediului militar viu, aşa cum un suflet tânăr, viu s‑a confruntat cu obiectul unui experiment, la care a participat in­vo­luntar la început, apoi s‑a implicat consecvent, aproape iden­ti­fi­cân­du‑se cu experimentul.

Încercând şi reuşind să‑şi facă datoria ca un adevărat ma­ra­mureșean, român nordist (!), el şi‑a scris, zi de zi impresiile, aco­perind doar şaptezeci şi şapte de zile din ultima parte a celor şase luni din viaţa sa, trăite sub Drapel. Cu atât mai interesantă vi se va părea atmosfera pe care o trăiește eroul, într‑un mediu ca­zon, în care a fost pus în faţa unui experiment: instruirea primei pro­moţii de recruţi proveniţi din contigentul tinerilor cu antece­dente penale – reuşind un demers de iniţiatori (el şi ceilalţi militari cu termen redus din „leatul“ lor), într‑un proces de reintegrare so­cială prin serviciul militar, a „răufăcătorilor“ printre ceilalţi ostaşi, fără antecedente penale. Experimentul a demonstrat că nu întot­dea­una „mărul stricat“ face rău în jurul lui! Depinde foarte mult de condiţiile favorizante!

Aşadar, câteva pagini dintr‑un caiet cu pătrăţele, salvat din foc şi reconstituit ca un mozaic, dar îndestulat de „simple con­fi­denţe“ cu termen redus, vi se oferă ca o inimă deschisă.

Vasile Gh. Pascal