Numele de fată al bunicii din partea mamei era Botezan, un nume frecvent în satul Căptălan. Abia du­pă cel de Al Doilea Război Mondial am aflat că şi în Orosia e­xis­tă oameni cu numele Botezan. Din acelaşi sat am avut coleg pe Botezan Pompei, apoi o studentă, Rodica Botezan şi, în sfârşit, l‑am cunoscut pe istoricul Liviu Botezan. După cum dovedesc nor­­­mele lingvistice, Botezanii cu numele lor se trag din satul Botez.

Mult mai târziu, l‑am cunoscut pe Aurel Botezan, după ce a reapărut în Cluj‑Napoca. De la cunoştinţele comune am aflat că dom­nul magistrat scrie poezii, apoi că se ocupă şi de aforisme, de mul­te alte specii literare. I‑am citit volumul de poezii şi cel inti­tu­lat Din zborul gândului, la care am avut nişte sugestii şi mai am câ­teva. Autorul a dorit cu orice preţ să se expliciteze şi să mo­ti­veze de ce şi pentru cine scrie. Credem că acesta a fost scopul de a cu­prinde în volum patru secţiuni: Stimate cititori, Confesiune şi Postfaţă, care puteau fi unite într‑un punct, structurat în paragrafe. Lo­curile menţionate fiind ocupate, ne rămâne să facem doar o pre­zentare a cărţii, cu titlul propus, iar redactorul de carte îi va găsi undeva un locuşor.

În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva pro­bleme care au intrat în vizorul autorului. Una dintre acestea se re­feră la raportul dintre cuvânt şi gândire. Astfel, după Aurel Botezan, „«CUVÂNTUL» urmează gândului, în mod logic. Sigur, poate fi şi invers, atunci când mintea este bântuită de fur­tună”. Această afirmaţie, precum şi: „«CUVÂNTUL» s‑a com­promis...” nu sunt ştiinţifice. Să fie clar: cuvântul poate fi com­promis, dar el nu se compromite. Merită atenţie dorinţa autorului: „...aş vrea să‑i pot ajuta pe toţi să desluşească tainele CUVÂNTULUI”, însă pentru aceasta este nevoie ca aceste taine să fie cunoscute.

În cugetările sale se gândeşte la viitorul care va fi ocu­pat de alţii. Singurătatea o vede şi o doreşte ca o libertate de a‑şi exprima gândurile. Este elocventă în acest sens afirmaţia au­torului: „Singurul meu prieten a rămas singurătatea, toate ce­le­lalte se risipesc şi mă părăsesc”. Plecând de la numeroase eve­nimente petrecute pe parcursul istoriei, A. Botezan afirmă: „Să nu doreşti statui cât eşti viu, căci după moartea ta puţine vor dăinui”, unele chiar deloc. Pe această linie, autorul se o­preşte la caracterul semenilor noştri, pe care îi doreşte a fi buni: „A­vem datoria sfântă de a fi mai buni, dacă vrem ca urmaşii noştri să nu se mănânce între ei”.

Ca magistrat îl preocupă puterea, libertatea, ordinea etc., despre care afirmă cu bună credinţă: „Umanismul nu se va pu­­tea dezvolta stând deoparte. Puterea şi violenţa au constituit din­­totdeauna realităţi înspăimântătoare, dar astăzi ele apar în cru­da lor nuditate”, fapt, de altfel, constatat de majoritatea ro­mânilor. Câtă dreptate are autorul când afirmă că: „În loc ca LIBERTATEA şi ORDINEA să‑şi dea mâna întru beneficiul in­dividului şi al colectivităţii umane, noi le contrapunem una al­teia, le facem să devină antagonice, prin dorinţa de libertate, cla­mată cu înverşunare, în principiu îndreptăţită, dar ignorăm ORDINEA, fără de care libertatea duce la haos”. Câţi nu con­fundă libertatea cu anarhia. Şi când nu se mai foloseşte forţa „se încearcă folosirea corupţiei...”. Şi atunci se naşte în­tre­ba­rea: unde este dreptatea? „Dintre toate, DREPTATEA este cea mai hărţuită, de când e lumea”. Pe aceeaşi linie, A. Botezan a­min­teşte că atunci „Când judecă, magistratul trebuie să‑şi în­frâ­neze puterile inimii, cu toate acestea, dreptatea nu se poate face fără suflet”.

Privitor la stat, A. Botezan este de părere că: „Nici un stat nu este «înţelept‑în‑sine», ci prin cel/cei chemat/chemaţi să cârmuiască, să gestioneze, chiar şi înţelepciunea dorită de mulţi, dar care nu creşte pe toate cărările...”, din păcate. Iată de ce „Justiţia nu este (sau nu ar trebui să fie) un câmp al luptei oar­be pentru «câştig de cauză», ci pentru triumful ADE­VĂ­RU­LUI”. Îmi amintesc în acest context un aforism al lui Lucian Blaga: „Minciuna este vacanţa adevărului. Să nu aibă oare şi ade­vărul nevoie de vacanţă?”. Se pare însă că adevărul este tot tim­pul în vacanţă. Tot despre stat se subliniază: „O gravă eroare a STATULUI, aceea de a permite răsturnarea or­di­nii fi­reşti a valorilor, favorizează o şleahtă de oameni care nu mai vor să ştie că totul se clădeşte pe suporturi obiective, pe munca, cu efortul maselor modeste şi tăcute”. Se constată destul de frec­vent răsturnarea ordinii fireşti a valorilor şi chiar ten­dinţa de lichidare a lor. În acelaşi sens autorul arată: „Cea mai eloc­ventă dovadă a răutăţii noastre este că uităm valoarea şi sensul sa­crificiilor înaintaşilor”.

Multe idei înţelepte a adunat şi selectat A. Botezan în vo­­­lumul de faţă. Mai reproducem câteva: „De când e lumea, spi­­­ritele cu adevărat mari au avut de luptat, arzând intens, cu opa­­citatea celor din jur” sau „Adevărata putere nu vine din «cât de sus eşti», ci din «cât de adânc ştii să priveşti»”. Mulţi con­sideră, fără a avea acoperire, că dacă ocupă o anumită funcţie, ei sunt de neînlocuit.

Prezentul volum al lui Aurel Botezan abundă în idei ac­tuale ale societăţii în care ne aflăm, el merită citit cu atenţie, dar şi a trage concluziile care decurg din aforismele şi ex­pre­si­ile d‑lui A. Botezan. Recomand cu căldură această carte tuturor ci­titorilor.

Onufrie Vinţeler