Toader T. Ungureanu
într-o ipostază inedită, tinerească

Cel mai recent roman al scriitorului gherlean Toader T. Ungureanu, Din prea multă dragoste, ne înfățișează alt chip al creatorului ce se caută în patria cuvintelor decât acela cu care ne a obișnuit până acum. În cele șaptesprezece cărți de beletristică de până acum, apărute într o perioadă de numai treisprezece ani (2000 2012), bucovineanul stabilit pe plaiuri ardelene s a dovedit – fie că a fost vorba de poezie, proză scurtă sau roman – un autor așezat, molcom și cumpătat, asemenea lui Mihail Sadoveanu. Romantic până n măduva oaselor, a preamărit iubirea, evaziunea în vis și a știut surprinde omul de rând în momente de cumpănă ori în clipe dramatice, capabile să l înalțe cu mult deasupra propriului destin. Iar marca individuală a scrisului lui Toader T. Ungureanu a fost lexicul, ce amintea de graiul dulce învățat acasă, în satul natal, Șarul Dornei, din județul Suceava.

În Din prea multă dragoste, romancierul ni se prezintă îmbrăcat în haină nouă, juvenilă, proaspătă, neașteptată, iar îndrăzneala în a atinge un subiect puțin tratat de scriitorii din generația sa și felul în care aduce în discuție probleme despre care se vorbește îndeobște doar în șoaptă au înlocuit zâmbetul subțire, inteligent și timid care i încununează de regulă chipul. Evident, domnul Ungureanu nu se dezice de propriul eu artistic, scrisul său are aceleași trăsături individuale (dese pauze de respirație, descrieri de natură cuceritoare, în care înfățișează pitoreștile locuri natale, personaje memorabile, ce mlădiază aparte limba românească), însă, de această dată, Toader T. Ungureanu este altul. Probabil a fost influențat de faptul că de o vreme este o prezență activă pe internet, unde ritmul în care se scrie și culoarea scriiturii au alte trăsături decât dincoace, unde cuvântul se așază pe coala albă a periodicelor ori a cărților tipărite.

După lectura primelor pagini, am avut senzația că iarăși citesc din postările lui Liviu Andrei, copilul teribil și dezinvolt de pe net, care vorbește fără inhibiții despre relațiile interu-mane și, mai cu seamă, despre sex, uimind, șocând, oripilând uneori, făcându ne să roșim alteori, obligându ne, nu de puține dăți, pe noi, oamenii ce ne considerăm „serioși”, „cu scaun la cap”, să închidem computerul scandalizați de faptul că scrie așa cum îi vine. Spre deosebire de Liviu Andrei, ori de Cristina Nemerovshi, o tânără cu o operă de aceeași factură, intens promovată de o editură bucureșteană, transilvăneanul prin adopție plasează acțiunea romanului în mediul rural, de aceea limbajul va diferi substanțial, iar sensibilitățile cititorilor pudici (sau pudibonzi?!) vor fi mai puțin afectate.

În centrul romanului Din prea multă dragoste se găsește Doru Dumbravă, supranumit Rătăcitorul (Toader T. Ungureanu are o trilogie purtând acest titlu!) sau Prințul, un tânăr dezghețat, cu certe abilități de poet – adică un romantic în viziunea autorului. Acțiunea se petrece după cel de Al Doilea Război Mondial.

În prima parte, intitulată Jocuri nevinovate (deși numai despre jocuri nevinovate nu este vorba!), Doru Dumbravă este surprins în ipostaza de muncitor necalificat. Fiindcă a beneficiat de școlarizare gratuită, la absolvirea școlii profesionale este obligat prin contract ca, timp de trei ani, să lucreze la un depozit de cherestea. Munca este grea, prost remunerată, iar pentru tânărul nevoit să locuiască în Dorna, elev de liceu la seral, viața este împovărătoare, mai cu seamă că familia nu l sprijină material în niciun fel. Deși în timpul studiilor se găsea la doar câțiva kilometri de casă, n a fost vizitat nici de tatăl lui, ce venea adesea prin oraș, nici de mama sa, care s a ascuns mereu înapoia obligațiilor gospodărești. Simțindu se respins de cei apropiați (nici cu sora sa n are relații mai apropiate decât cu părinții, întrucât ani întregi i s a spus acasă că ea e cea care consumă, ca elevă la Pedagogic, finanțele subțiri ale familiei, iar fratele lui intră în scenă abia în partea secundă a romanului), își găsește consolarea în brațele iubitelor de ocazie. Astfel, autointitulatul Rătăcitor, Prințul neîncoronat, își rafinează în timp arta de cuceritor, devenind amant de profesie, un adevărat magnet pentru sexul frumos. Refuză să se lase prins cu totul în mrejele vreunei femei, explicându i fiecăreia că natura sa ro-mantică, de veșnic căutător, îl împiedică să prindă rădăcini undeva. Trăind sub semnul lui carpe diem!, refuză orice fel de constrângeri, iar sentimentelor îndrăgostitelor le răspunde cu frumoase versuri menite a le adormi acestora vigilența, spre a i cădea mai ușor în plasă.

Când situația Rătăcitorului se complică, decide să și ia destinul în mâini și să se mute departe de urbea cu Cazinoul și Sala Oglinzilor unde a făcut atâtea victime printre ființele cele slabe de înger. Astfel, în partea a doua a romanului, Tărâmul dintre neguri (accentul va cădea mai degrabă pe negura din sufletele locuitorilor din țara țapinarilor decât pe zona pitorească a Dornelor, cu piscuri mereu învăluite în ceață), Doru Dumbravă este profesor într un îndepărtat cătun de munte și locuiește în casa fratelui său. Aici, el își continuă existența aventuroasă: nu doar că seduce orice femeie fragilă emoțional pe care pune ochii, dar reușește chiar să și coop-teze colegii profesori într o orgie.

Când o cunoaște pe Măricica, realizează că acest stil de viață poate fi periculos: ea, deși văduvă, este încă fecioară, în pofida faptului că, în urma unui proces, soțul său a fost condamnat la moarte pe motivul că și ar fi ucis fratele după ce l a prins în patul tinerei lui soții. Gelozia furibundă (trăim într o lume în care toți bărbații își înșală nevestele, dar nu suportă „să i umble altul în oala cu smântână” ) a condus la distrugerea unei familii, ceea ce nu s ar fi întâmplat, dacă n ar fi existat condițiile favorizante pentru păcatul trupesc.

În cartea lui Toader Ungureanu descoperim un univers falocentric, cu o singură lege: penetrarea cu orice preț. Unica preocupare a bărbaților din roman (începând cu Rătăcitorul și terminând cu nefericitul bădiță Ion, impotentul însurățel ofilit demult) este sexul. Petrec, evident, multă vreme și în cârciumă, cu paharul în față, dar, de cele mai multe ori, beau ca să și facă astfel curaj (spre a le putea convinge mai ușor pe femei să se supună dorinței lor!), sau ca să și înece amarul (generat, desigur, de impotența de care suferă). În ciuda faptului că romanul abundă în scene de sex și în dialoguri legate de aceasta, autorul a reușit să se ferească de limbajul trivial; totuși, folosește multe sintagme țărănești și o abundență de termeni populari ce definesc copularea. Astfel, organul sexual feminin este „o gaură”, „o peșteră întunecată”, „o crăpătură” ori, mai metaforic, „peștera dătătoare de viață”; organul sexual masculin este „băr-băția” ori „moț de curcan”; acuplarea este „drăgăleală”, „tăvăleală”, „cocoșeală”, „desfăcut de picioare”, „încălecare”, „crăcănare”, „curățat de horn”, „slobozire”, „ușurare” sau acțiunea de a „muia” bărbăția întărită în compania unei femei (care, de cele mai multe ori, este o „curvă”, o „târfă” ce „a ridicat coada”, adică l a ispitit pe bietul mascul în călduri ce nu și știe ține impulsurile în frâu). Pentru bărbat, fiecare cucerire este prilejul confirmării masculinității sale. Ne aflăm într o lume a instinctului, a elementarului, a cuncupiscenței, astfel că toată lumea este predispusă la a se bucura de plăcerile trupului. Luxura pare întreținută de un drog la care apelează cu toții, bărbați și femei, adolescenți și bătrâni; până și vârstnica mamă a lui Ion, de pildă, deși are un fiu în al șaselea deceniu de viață, se mai bucură încă de indivizi care i în-călzesc așternutul și, mai mult decât atât, nu se jenează să se laude cu acest lucru („și la o sută de ani pot sta pe spate”).

Între bărbat și femeie relația evoluează rapid de la primul contact vizual la penetrare: o atingere de mână, un sărut ori o palmă strecurată între genunchi au funcție afrodisiacă. Propriu zis, bărbatul nu este nevoit să i facă femeii curte (singurele tentative de seducție emoți-onală sunt ale lui Doru, care amețește femeile cu versurile sale), este de ajuns ca el să și exprime frust, fără ocoliș dorința, pentru ca aceasta să cedeze, indiferent dacă este virgină sau femeie măritată. În chip paradoxal, femeile din roman (în aparență, mai puțin desfrânate decât bărbații) roșesc când li se fac complimente sau când li se adresează propuneri indecente, însă nu și fac probleme de conștiință când li se ridică fustele în sus, acceptă să se împerecheze oricând (ziua în amiaza mare, dimineața, seara, noaptea), oriunde (în cabina de proiecție de la cinematograf, în șură, într o căpiță de fân), oricum (cu un individ nespălat, abia coborât de la munte de la corhănit, cu unul mirosind a băutură proastă, cu soțul ce abia a bătut o), cu oricâți („ce mi e una, ce mi e două sau mai multe...?!”, se întreabă hangița referindu se la numărul de bărbății ce trebuie eliberate de tensiune, consolându se cu gândul că este bine plătită pentru că se lasă încălecată).

Evident, eroii lui Toader Ungureanu găsesc justificări pentru existența imorală pe care o duc: „Viața trebuie trăită, că Cel de Sus nu ți o dă de două ori” – afirmă un personaj masculin ca să și convingă potențiala amantă să i cedeze. În plus, existența anostă de la munte nu oferă prea multe distracții, așadar sexualitatea este exacerbată. Atât bărbații, cât și femeile din roman sunt permanent în căutarea orgasmului, întrucât ne găsim într un univers ce nu poate fi conceput în absența juisării. Motivațiile pentru această atitudine sunt diferite, deși demersurile întreprinse pentru împlinirea unicului scop în viață sunt aceleași. Domnii și țăranii au nevoie de femeie „să ne ușurăm și noi”, „doar n o să mi țin sămânța n bojoace”, fiindcă, în cazul când n au noroc de tăvăleală cu vreo „crăpătură”, trebuie „să și o frece” singuri. Femeile se lasă atrase în jocul instinctelor din cauza educației primite acasă: trăiesc într o lume în care sunt percepute ca ser-vitoare și ca jucării sexuale, inoculându li se ideea că nu valorează nimic, dacă nu sunt capabile să și satisfacă soțul. „Femeia trebuie să fie supusă bărbatului în toate privințele. Să fie pregătită oricând pentru a dărui bărbatului cu care s a măritat plăcere”, îi spune Maricicăi soacra. De aceea, tânăra crede că „am nevoie de un bărbat (...), aștept să mi o dea (scula erectă, n.n.) bădița Ion când va veni vremea, să mă facă să l iubesc”. În mod greșit, împerecherea instinctuală, ce se petrece într un etern sezon de rut, dă eroilor lui Toader Ungureanu impresia că aceasta este iubirea. Însă eroii romanului sunt incapabili de sentimente (frica este singurul sentiment evident ce i traversează), de emoții reale, din această pricină trăirile interioare le sunt înlocuite de neobosita alergătură după lubricitate, mulțumindu se cu descărcarea tensiunii sexuale, cu satisfacția fiziologică a trupului.

În acest univers al instinctului, al elementarului, personajele n au planuri de perspectivă, totul stă sub semnul efemerului, al aventurii. Fiecare dintre ei își caută perechea (sufletul pereche), dar nu este în stare să lupte spre a și vedea împlinite visele, ci se amăgește cu fericirea de o oră, de o noapte sau de o vară, cum se exprimă Rătăcitorul. El însuși, pribegind prin lume, alegând după și printre fuste, se caută pe sine. În încercarea de a se defini ca un tânăr excepțional, se recomandă drept un prinț, deși, în mod patetic, devine victima propriilor simțuri, a turpitudinii, a mizeriei sufletești și morale. Crede că suferă de prea multă dragoste, însă este un individ egoist, un aventurier lipsit de compasiune, pentru care lumea în-cepe și se sfârșește cu propria persoană. Chiar și atunci când, în sfârșit, își declară deschis dragostea (și nu o face în cadrul unui superficial preludiu!), o părăsește pe aceea înaintea căreia îngenunchează. Personajul central este totuși salvat de către autor: împreună cu colegul său de la școală, Emil, Doru realizează o investigație de tip polițienesc, în urma căreia se va stabili că Ion al Măricicăi nu și a ucis fratele, ci acesta a fost omorât de Vasile, soțul Varvarei, pentru bani. Acestei intrigi mioritice, Toader T. Ungureanu îi juxtapune un final dostoievskian: asemenea lui Raskolnikov din Crimă și pedeapsă, ucigașul nu poate face față remușcărilor și, în cele din urmă, își recunoaște fapta.

Cu romanul Din prea multă dragoste, Toader T. Ungureanu s a transformat într un autor modern, străin de orice fățărnicie față de sine sau față de noi, degustătorii cărților sale, iar senzualitatea și exotismul (cu siguranță, pentru publicul citadin, lumea țapinarilor este mai străină decât Orientul Îndepărtat!) cărții îi vor asigura, fără îndoială, înmulțirea în progresie geometrică a cititorilor tineri și foarte tineri.

Voichița PĂLĂCEAN VEREȘ