Ioan Hentea, un spirit ales, a avu privilegiul de a se naște nu doar într‑o familie frumoasă – cea a notarului din frumosul sat de pe malul râului Mureș Noșlac, dar și sub norocoasa constelație a balanței.

Adevărat creator al unui „Zodiac de vise“, precum însuși se mărturisește, Ioan Hentea caută, prin versurile sale, „Efigii ale purității“, întrucât dorința‑i de taină este „să strâng lauri în umbra credinței“, astfel încât cel mai recent volum al său de poezie, Capcanele destinului, se constituie în sinteza unei filosofii de viață.

Aflat în al nouălea deceniu de existență – o existență rodnică și frumoasă, în pofida nenumăratelor piedici pe care destinul și istoria implacabilă i le‑au pus în cale –, poetul se află la ceasul bilanțurilor. Știe că nu se poate sustrage vârstei biologice, însă, spre a compensa mulții ani din documentele de stare civilă, își păstrează spiritul tânăr. Iubește cu aceeași pasiune și se bucură ca un copil nevinovat de venirea primăverii, de ciripitul păsărelelor și parfumul florilor... În același timp, mare parte din energia sa este închinată Celui de Sus: „trupul să mi-l scalzi în baie de lumină,/ Să am parte de liniște și pace/ Și sufletul cu trupul să se-mpace.// Să pot urca pe piscurile fericirii,/ Să am în inimă dreptatea Ta și patima iubirii“.

Balanța ține în echilibru dragostea pentru familia de suflet și pentru familia în care s-a născut. Astfel, doamnei Ludmila, soția sa, „Aceeași ființă blândă, diafană,/ (…) ființa bună de s‑o pui pe rană“ , îi închină versuri pătimașe, în timp ce părinții sunt surprinși în ipostaze din care răzbate deopotrivă admira­ția și profundul respect: „O, mamă dulce, ca fagurul de miere, / Cum puține au mai fost sub Soare,/ Tu ne‑ai dat din marea ta putere/ O forță și‑o iubire făr‑asemănare“ (O, mamă dulce); „De când al meu părinte plecat‑a la Cer/ (…) nu e zi să treacă fără de mari regrete/ Și nici să‑ncerc a dezveli un vechi mister“ (Tata – întru aducere aminte). Durerea nestinsă a despărții este alinată doar de credința: „Doar vagi speranțe/ a unei reîntâlniri/ în sferele cerești, / sau dincolo de ele, / Mai potolesc acest nestins dor/ și lacrimile mele“.

Nostalgia și melancolia prilejuite de evocări sunt contra­balansate de luciditatea cu care poetul realizează portretul clasei politice. În fond, parcurgând tra­seul liric din volum, înțelegem de ce a ales autorul titlul Capcanele destinului: ajuns la timpul examenului de con­ști­ință din apus, eroul liric realizează că echilibrul interior (stând sub semnul armoniei, al liniștii și al acordului cu dum­ne­zeirea) i‑a fost în permanență amenințat de fenomenele po­litice la care a fost martor. Rezistența în fața pericolului de a‑și pierde propria identitate i‑a fost conferită de marea voință per­sonală; prin voință, a reușit să se mențină în cadrele înal­telor valori morale în care a fost educat, astfel încât a ieșit în­vin­gător din confruntarea cu istoria și nu a fost nevoit să facă vreun compromis nici față de sine, nici în relație cu alții. Cel mai mare ajutor i‑a venit de Sus, fiindcă – susține Ioan Hentea – „credința [este, n.n.] – stâlpul solid al speranței,/ Care e mare dascăl ce ne învață/ Că totul se poate“. Din păcate, cele două decenii trecute de la instaurarea democrației în țară nu i-au împlinit speranțele în mai bine, așa că fenomenul politic românesc îi lasă un gust amar și îi blochează șansa de a întrezări mai-binele la care spera. Ciclul final al cărții, Satirice, este, din această cauză, aproape în totalitate închinat aleșilor noștri care nu încetează să ne dezamăgească.

Capcanele destinului este o carte de suflet; poetul se confesează cu sinceritate cititorilor, împărtășindu-le valorile morale în care crede, năzuințele sale, durerile ce i-au marcat existența, dar și dragostea nemărginită pentru oameni și pentru dumnezeire. Vibrația lirică atinge de multe ori pragul extremei emoții, iar vorbele simple, rostite din inimă constituie atuuri importante în a transforma lecturarea sa într-una atractivă și memorabilă!

Voichița PĂLĂCEAN‑VEREȘ