Încă de la primul volum de versuri (Iubirea, veșnica povară), Gavril Moisa s-a autodefinit ca un etern îndrăgostit.

Lirica sa de dragoste, de o surprinzătoare sensibilitate, se articulează pe un discurs poetic proaspăt, ce aduce în discuție alchimia iubirii, adică prefacerea sinelui sub înrâurirea înălțătorului sentiment erotic.

Și în prezentul volum, Zâmbetul clepsidrei, închinat soției, poetul vorbește despre condiția eului din perspectiva eternei iubiri. Indiferent de felul cum problematizează, indiferent de modul în care eul liric se chestionează în legătură cu tema aceasta, răspunsul este unul singur, mereu același: ființa umană se întemeiază pe dragoste, ființează prin ea, fiindcă numai iubirea face pământul să se învârtă.

L-am cunoscut pe Gavril Moisa prin intermediul presei locale și al periodicelor. Ca epi­­gramist cu har, ce stârnește, cu șfichiul poantei, râsul în hohote. De aceea descoperirea poe­tului Gavril Moisa a reprezentat pentru mine o adevărată revelație. Adept al poeziei de tip clasic și al sentimentelor exprimate direct, cu sinceritate, împachetate în figuri stilistice pre­cum epitetul, comparația și metafora, el scrie versuri care cuceresc cititorul de la prima lectură.

Etern îndrăgostit, energicul și simpaticul Gavril Moisa surprinde cu poezia erotică pe care o scrie. Lirica sa de dragoste, de o uimitoare sensibilitate (paradoxală, poate, dacă ne gândim că este militar de carieră!), se articulează pe un discurs poetic proaspăt, ce aduce în discuție alchimia iubirii, adică prefacerea sinelui sub înrâurirea înălțătorului sentiment erotic.

În Zâmbetul clepsidrei, închinat soției, vor­bește despre condiția eului din perspectiva eter­nei iubiri. Indiferent de felul cum proble­ma­ti­zează, in­diferent de modul în care eul liric se ches­tionează în legătură cu tema aceasta, răs­pun­sul este unul sin­gur, mereu același: ființa umană se întemeiază pe dra­goste, ființează prin ea, fiindcă numai Iubirea, adic­ă iubirea ade­vă­ra­tă, profundă, fără început și sfârșit, face pământul să se învârtă.

Iată un poem definitoriu pentru arta lui Gavril Moisa: „Iubito, cred că ne‑am gră­bit,/ Iu­birii nu‑i trăim sfârșitul;/ Timpul în care ne‑am iu­bit/ Va com­pleta nemărginitul.// Prinși într‑un cerc ce ne‑a unit,/ Jucându‑ne mereu cu timpul,/ Iubito, cred că ne‑am grăbit,/ Noi ne‑am mascat adesea chipul.// Na­ivi, noi nu am înțeles/ Că ne înghite infinitul./ Și, prinși de‑al valului eres,/ Iubirii nu‑i trăim sfâr­șitul.// Să încercăm să înțelegem/ Gândul ce ne‑a că­lăuzit/ Și cerului tribut să‑i cerem/ Doar timpul ce nu ne‑am iubit.// Străini, vom trece peste moarte/ Când ne va împietri cuvântul./ Timpul iubirii, ce‑i un semn în toate,/ Va completa ne­măr­ginitul.” (Cred)

Voichița Pălăcean-Vereș