Studii și articole

Studii și articole
Autor: Mircea Homorodean
ISBN: 978-606-93344-9-2
Colecţii: Magiștrii noștri, Studii de filologie
Număr pagini: 257
Mircea Homorodean
Mircea Homorodean

Mircea Homorodean
– un onomast de talie națională

În anul 1957, când am terminat facultatea, am fost repartizat la Universitatea din Cluj. Cunoș­team prea puțin Clujul și chiar mai puține informații aveam despre instituțiile de învățământ și culturale din Cluj. Încă din primele zile după sosirea mea în oraș, profesorul I. Pătruț m‑a anunțat că în cadrul Institutului de Lingvistică, în fiecare marți seara, au loc ședințe de comunicări, unde se discută probleme de lingvistică, cu precădere etimologii. Acum locul unde se găsea Institutul se numește str. Emil Racoviță, dar mai înainte se numea str. Elisabeta. Chiar la colțul străzii, se afla o crâșmă ordinară, despre care persoana ce mă însoțea mi‑a atras atenția că acolo, în crâșmă, se continuă discuțiile începute la Institut și tot acolo se trag concluziile discuțiilor despre etimologii. Peste câțiva ani, crâșma a ars, însă timp îndelungat, când treceai pe lângă locul unde fusese crâșma, se simțea un miros specific. Unii spuneau în glumă că mirosul este etimologic.

La una dintre primele ședințe la care am participat, a prezentat o comunicare interesantă Mircea Homorodean. Comunicarea lui a stârnit discuții aprinse. De la Institut am plecat împreună, pe drum am continuat dialogul și am rămas pentru toată viața prieteni, fără să ne terminăm discuțiile, care s‑au întrerupt la data de 23 august 1989, când ne‑a părăsit.

Mircea Homorodean a văzut lumina zilei la 12 februarie 1927, în orașul Petroșeni, într‑o familie numeroasă, cu șapte copii, Mircea fiind al treilea copil al familiei lui Ștefan, miner, și al Ioanei, casnică. Tatăl său a decedat într‑un accident în mină, în ziua de Paști. El deja se pensionase și în această calitate a acceptat să facă de serviciu în mină, fapt ce i‑a fost fatal.

Mircea a urmat școala primară și liceul în Petroșeni, afirmându‑se printre primii colegi din toate clasele. Dovadă în acest sens este faptul că a intrat la facultate cu bursă din prima probă. La Facultatea de Filologie din Cluj s‑a afirmat ca un element studios și foarte exigent față de sine. A terminat facultatea în anul 1952, însă având o temă pretențioasă și puțin studiată: Terminologia mineritului din Valea Jiului, publicată și reprodusă în volumul de față, și‑a susținut licența abia în 1954, președintele comisiei examenului de stat fiind prof.univ.dr. Ștefan Pașca, el fiind și conducătorul lucrării de licență a lui Mircea Homorodean. Pe lângă Ștefan Pașca, i‑a avut profesori pe D. Popovici, D. Macrea, Onu Liviu, Iosif Pervain, Romulus Todoran și alții.

După terminarea facultății, Mircea Homorodean a fost repartizat ca profesor de Limba și literatura română tocmai în Banat, la Liceul din Vâlcani, o localitate la intersecția dintre România, Iugoslavia și Ungaria, despre care se spune că acolo cocoșii cântă în trei limbi. Era perioada când relațiile țărilor așa‑zise socialiste ajunseseră la culme, puteau exploda în orice moment. Întreaga localitate era împânzită de milițieni și securiști. Toate străzile erau urmărite cu maximă atenție, ca să nu apară „dușmanii poporului“. În aceste condiții, a apărut în Vâlcani tânărul absolvent al Universității din Cluj cu repartizarea pentru liceu. N‑a apucat să ajungă acolo, căci a fost luat în vizor de cum a coborât din tren:

„– Dumneata cine ești? Ce cauți aici?

– Am fost repartizat ca profesor la liceul din această localitate.

– Știi că ești șmecher?! Ne crezi fraieri? Ce, parcă aici nu sunt profesori? Nu ai voie să ieși din gară, iar peste două ore ai tren spre Timișoara. Să nu cumva să ne creezi greutăți! Dumneata nici nu ai autorizație pentru frontieră.“

Așa s‑a încheiat activitatea didactică a lui Mircea Homorodean la Vâlcani.

În condițiile create, tânărul absolvent s‑a întors la Cluj, cu speranța că va primi o repartizare în altă localitate. Se spune că „în orice rău este și un bine“ și pentru Mircea a fost un bine, pentru că, de obicei, dictonul continuă așa: „să te ferească Sfântul să ai parte numai de binele din rău“, deoarece de cele mai multe ori nu se simte.

Revenind la Cluj și povestind cele întâmplate cu postul de la Vâlcani, conducerea Institutului, cunoscându‑l pe Mircea Homorodean ca pe un cadru serios, meticulos, i‑a propus să rămână cercetător în cadrul Institutului, unde și‑a desfășurat o intensă activitate de cercetare, cu precădere în domeniul onomasticii, precum și în dialectologie, terminologia minieră pe care și‑a însușit‑o din copilărie, în familie. Provenind dintr‑o zonă minieră, nu exista elev să nu cunoască și câțiva termeni din minerit.

În cadrul Institutului, Mircea Homorodean a depus o activitatea laborioasă pentru anchetarea dialectologică a câtorva zone, cu precădere în Ardeal. Aproape tot materialul adunat a fost comunicat și publicat în revistele de specialitate, care se află și în volumul de față. Paralel cu anchetarea materialului pe teren, a fost necesară o muncă migăloasă de prelucrare a materialului adunat. O parte din materialul adunat de Mircea Homorodean a rămas neprelucrat în arhivele Institutului.

Vremea a trecut, iar Mircea a hotărât să‑și întemeieze o familie, astfel că în anul 1955 s‑a căsătorit cu tânăra absolventă a Liceului „Despina Doamna“ din Orăștie, Dorina Crâsnic, originară din satul Sereca, comuna Beriu. Peste un an, în familia Dorinei și a lui Mircea Homorodean a apărut prima lor fiică, Mihaela Maria, ce a urmat profesia tatălui ei.

În anul 1963, Mircea Homorodean s‑a transferat la Facultatea de Filologie, la Catedra de Limba Română, an ce a coincis cu apariția și a celei de a doua fiice a lor, Liana, în prezent profesoară de Biologie, fiicele familiei Homorodean având prima, o fiică, a doua, un băiat.

În cadrul facultății, Mircea Homorodean și‑a continuat activitatea de cercetare în domeniul onomasticii, conducând lucrări de licență, susținând comunicări în Cluj, București, Târgoviște, Timișoara, Oradea, Dej etc., majoritatea dintre ele fiind deja publicate.

În calitate de cadru didactic, Mircea Homorodean s‑a înscris la doctorat, avându‑l conducător pe prof.univ.dr.doc. Romulus Todoran, sub conducerea căruia a elaborat teza: Toponimia Văii Râului Grădiștii (jud. Hunedoara). Anchetarea și prelucrarea materialului a solicitat din partea autorului un efort susținut, dacă ne gândim că în acea perioadă Mircea Homorodean a îndeplinit și funcția de lector de Limba Română la Toulouse (1969‑1972), funcție pe care și‑a îndeplinit‑o cu cinste, dacă ținem seamă că și‑a început activitatea cu trei cursanți și și‑a încheiat‑o cu 52. În plus, a ținut comunicări studenților pe teme din istoria și cultura României.

Teza de doctorat a lui Mircea Homorodean a fost încheiată în 1975, având 189 p., fiind susținută în iulie 1976. Ea constă din două părți: prima, Toponimie și istorie, iar a doua, Fapte de limbă. Teza de doctorat a lui Mircea Homorodean este foarte valoroasă.

Între anii 1979‑1983, Mircea Homorodean a funcționat ca lector de Limba Română în Italia, activitate apreciată, de asemenea, pozitiv de Ministerul Învățământului. În vara anului 1980, la Editura Dacia din Cluj‑Napoca apare lucrarea monumentală a lui Mircea Homorodean, intitulată sugestiv: Vechea vatră a Sarmizegetusei în lumina toponimiei, 264 p., pe care am primit‑o de la autor cu dedicația: „Lui Onufrie Vințeler, cu deosebită prietenie și urări de succes întru ale toponimiei. Cluj‑Napoca, 28 august 1980“, urmată de semnătura sa.

Într‑adevăr, întâlnirile noastre au fost prietenoase, le‑aș putea numi un fel de seminarii de studii. El cunoscând bine romanitatea și în general problemele Occidentului, iar eu slavismul și Orientul, ne completam de minune. Ne întâlneam la Facultate, la Institut, acasă la mine, dar și la el. Uneori mă suna și mă întreba: „Nu ai chef să bei o bere?“. Berea era pretextul, realitatea era cu totul alta. Dorea să discutăm un cuvânt, un toponim sau un antroponim. Orice fenomen de limbă era studiat din toate unghiurile de vedere, fiindcă nu agrea superficialitatea. În acest sens, stau dovadă toate materialele incluse în volumul de față, precum și cele din monumentala lucrare Vechea vatră a Sarmizegetusei în lumina toponimiei, care a fost mediatizată și apreciată la timpul său.

Toate lucrările lui M. Homorodean sunt un model de cercetare științifică. De altfel, nici nu se putea să fie altfel, pentru că dintr‑un om cu comportament model ies la iveală doar lucrări model. Se spune că oamenii cu adevărat inteligenți sunt modești. Și Mircea a fost chiar prea modest. Cu cunoștințele lui, cu rezultatele cercetărilor sale, ar fi putut să ocupe un post de conferențiar și chiar de profesor; or, s‑a pensionat lector universitar.

Mă întreb și întreb: oare câți dintre conferențiarii și profesorii universitari sau persoane cu alte funcții înalte au obținut performanțele lui Mircea Homorodean? Contribuția lui la dezvoltarea școlii onomastice clujene este importantă și acest lucru este spre onoarea școlii, de aceea este necesar să fie bine cunoscut de generația mai tânără, care are ce învăța de la el. Facultatea, în loc să profite de cunoștințele lui, l‑a pensionat la 60 de ani.

Nici soarta nu i‑a fost benefică lui Mircea, pentru că în curând după pensionare s‑a îmbolnăvit, astfel că timpul rămas l‑a petrecut prin spitale, unde îi făceam mereu vizite, prilej cu care mă ruga să‑i duc cărți să citească. Dispoziția îi era bună și așteptam să fie externat, ca să ne continuăm întâlnirile, când, la o vizită, aflu că ieșise din spital, însă, din păcate, nu însănătoșit, ci într‑o stare mai gravă. Acasă treburile se înrăutățeau cu fiecare zi. La ultima vizită, vorbirea îi devenise tot mai greoaie, aproape că nu‑l mai înțelegeam, îmi explica femeia care îl îngrijea ce spunea. Ultima lui frază adresată mie a fost: „Firuc, ai grijă de lucrările mele, adună‑le și publică‑le într‑un volum!...“. Am plecat de la el cu lacrimi în ochi, fiind convins că aceea este ultima noastră întâlnire, și așa a fost. În data de 23 august 1989, deci la doi ani după pensionare, Mircea Homorodean, care toată viața a ars ca o făclie pentru știință, a închis ochii și s‑a stins, lăsând în urma sa numeroase lucrări de o valoare inestimabilă, dar și mai multe idei nerealizate. Dispariția lui Mircea m‑a afectat așa de profund, încât nici n‑am putut să‑mi iau rămas bun la înmormântare.

Destinul nu l‑a ajutat să poată vedea chiar în acel an schimbările care au avut loc aproape imediat după trecerea în neființă în țară. Reputatul istoric român Nicolae Iorga scria pe această temă: „Când mori, nu te uita la întunericul de dinainte, ci la lumina ce lași în urmă, și te vei stinge cu zâmbetul pe buze“. Greu de crezut că se stinge cineva „cu zâmbetul pe buze“, fiindcă cei plecați sunt foarte secretoși și nu vor să ne comunice ce este dincolo, însă Mircea cu siguranță a lăsat multă lumină în urma sa. Ca să poți lăsa în urma ta cel puțin o rază de lumină, trebuie să o creezi atâta timp cât trăiești, iar Mircea a știut să o creeze.

Am spus și cu alte ocazii că atunci când suntem în viață, în putere, este nevoie să ne gândim că vine o vreme când va trebui să dăm socoteală despre ce lăsăm în urma noastră, lumină, întuneric sau beznă. Pe această linie, poetul basarabean Zadnipru se exprima foarte plastic:

 

„Ajuns la urma cea din urmă,
Mă uit în urma vieții îndărăt
Să văd ce urme am lăsat în urmă,
La urma cea din urmă cum arăt“.

 

Mircea Homorodean a lăsat în urma sa nu numai un număr însemnat de lucrări de o importantă valoare, a lăsat numeroase idei, a lăsat o soție devotată, două fiice frumoase și înțelepte, care i‑au adus doi nepoți care, așa cum se spune în Biblie, sunt coroana bunicilor. Mircea a lăsat și numeroși discipoli și prieteni. El a știut să cultive prietenia și buna înțelegere între colegi și între oameni în general.

 

 

profesor universitar dr. Onufrie VINȚELER,
Doctor Hororis Causa
al Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu