Poposiri sporadice

Poposiri sporadice
Autor: Ion Vasile Mircea
ISBN: 978-606-93427-7-0
Colecţii: Magiștrii noștri, Poezie
Număr pagini: 200

Circulă frecvent dictonul „Românul s‑a născut poet“. Poate că unii s‑au născut și‑au rămas poeți, însă nu toți. Ar fi prea mare în­ghe­suială în poezie. Unii devin poeți pe parcurs. Avem în față un ex­emplu clar al unei persoane care într‑o viață întreagă a pro­fesat drep­tul, fiind un reputat jurist‑criminalist, și doar la o vârstă înaintată a tre­cut la poezia îndrăgită din trecut. Este vorba de pro­fesorul universitar dr. Ion Vasile Mircea, care a publicat până în pre­zent patru volume de poe­zie, după cum urmează: Imagini vii (2011, 123 p.); Lumini și umbre (2012, 176 p.); Momente din lupta vieții (2012, 207 p.); Adevărul acoperit (2013, 192 p.), în to­tal aproape șapte sute de pa­gini, cu o tematică foarte variată.

Cel de al cincilea volum, cu titlu subtil, Poposiri sporadice, în­sumează 200 de pagini de poezii cu o vastă tematică. În cele ce ur­mează ne vom opri succint asupra unor dintre ele.

În întreaga sa viață, de copil prin Maramureșul istoric, Nuțu Mircea – așa îl dezmierdăm noi prietenii –, precum și în în­trea­ga lui ca­rieră s‑a dovedit un adevărat patriot, fapt remarcat și în mul­tiplele sale poezii. Astfel, în poezia Calvar perpetuu avem a face cu o în­trea­gă istorie despre suferințele și chinurile suportate de po­porul român în de­­cursul vremii din cauza năvălitorilor, ahtiați după averi din truda al­tora: „Hoinarii din lumea largă/ Ar fi bine să‑nțeleagă/ Că Mihai, Mircea și Ștefan,/ Horia, Cloșca și Crișan/ Au lăsat în urma lor/ Un veș­nic și stabil popor“. După cum este bine știut, po­po­rul român s‑a că­lit în luptele seculare în războaiele de apărare. Însă ceea ce au știut să ape­re strămoșii noștri prin luptă și prin trudă unii din zilele noastre ri­si­pesc sau dau de pomană pen­tru îm­bo­gă­ți­rea altora. Autorul critică in­di­ferența, lipsa opiniei pu­blice care con­duc nu numai la perpetuarea ră­u­lui, ci și la dezvol­ta­rea lui. A se ve­dea, în acest sens Răul înlăturat prin rău: „În liniște retras deo­parte,/ Privești răul cum tot crește/ Și zici în sine: «Lasʼ să crească,/ Pe mine nu mă privește»“. Autorul de față a preluat o ma­­xi­mă din Biblie, dându‑i o altă formă în poezie, și anume: „– Dar cine este fără piatră,/ Ca s‑arunce prima piatră?“.

Ca orice om în vârstă, nu poate să nu simtă nostalgia după anii frumoși ai tinereții, cu toate greutățile din acea perioadă. Totul se schimbă și rămâne doar o amintire. Chiar și obiectele se trans­formă și își schimbă rolul și funcțiile. Bunăoară, un ulcior de lut fo­­losit în gos­po­dărie pentru păstrarea apei sau la căratul apei în câmp la lucru de­vine, cu timpul, dacă s‑a mai păstrat, obiect de artă în muzeu.

Cei plecați din sat și care se mai întorc după un anumit timp re­găsesc totul schimbat, inclusiv obiectele sunt schimbate, îm­bă­trâ­nite: „Ajuns sleit de puteri,/ Prin lume purtat de soartă,/ Vin la tine, casă veche,/ Să‑ți mai bat în poartă“. Poarta este aple­ca­tă, curtea pli­nă de bălării. „Niciun câine nu mai latră“. Într‑un Pastel, satul este îm­bătrânit, porțile încuiate, bisericuța părăsită. Iar în Satul pustiit, ca în majoritatea satelor din Ardeal, întâlnești doar oa­meni bătrâni, care „N‑au putere de umblat“. Lucian Blaga spu­nea că „veșnicia s‑a năs­cut la sat“, dar dacă nu mai rămâne ni­meni la țară înseamnă că și veș­ni­cia românului, adică a poporului ro­mân, s‑a încheiat. Orice gâză, fie ea cât de mică și fără im­por­tanță, se gândește la perpetuarea speciei, își depune ouăle, deși este con­știentă că nu va avea posibilitatea să‑și vadă urmașii. Românii plea­că cu tot ce au mai bun și nu se mai gân­desc ce va rămâne în urma lor, acolo unde au văzut pentru prima dată lu­mina zilei. Și, totuși, ce fac în acest sens conducătorii noștri, aleșii noștri? Autorul, jurist de profesie, a înțeles perfect ce se petrece la noi zi de zi: „După oricare votare,/ Aleșii‑n luptă se aruncă/ Pe acei ce‑s buni de muncă/ Îi trimit peste hotare.// Îmbogățiții la‑n­tâm­plare,/ Prin furt din averea țării// Ne duc pe calea pierzării/ Prin vânzări peste hotare“. Așa cum este bine știut, țara noastră este vândură, și încă foarte ieftin de către cozile de topor și de că­tre trădători (cf. Lupta aleșilor). Lupta este continuată și în Dușmanii permanenți, unde „Ca orice haită hămesită,/ Așteaptă ne­în­trerupt la pândă,/ Ca mi­șe­lește să te vândă/ În clipa cea mai po­trivită“. Așa se întâmplă mereu și nu se iau măsurile de rigoare.

Ce se întâmplă după alegeri în organele superioare ale sta­tu­lui? „Dup‑alegeri, la palat,/ Spuma țării se adună/ Pentru cel mai înalt sfat.// Luminații aleși ai legii,/ Profitând de vreme bună,/ Își vo­tează privilegii“. Totul e clar în esență.

Aceasta este legea firii, fiecare ins vrea să ajungă mare și apoi și mai mare: „Peste tot unde‑i viață,/ E și dorința de putere/ Și la sluga cea umilă,/ Dorința putere cere“. Tot despre lege autorul a­firmă: „Zică toți ce vor să zică,/ Legea, odată publicată,/ În șt­i­in­ță‑i dis­cutată,/ Dar fără vorbe aplică“. Autorul însuși dă un Avertisment: „Ze­iță cu balanța‑n mână,/ După cutuma străbună,/ Fie vremea rea sau bună,/ Legea să‑ți fie stăpână“. Aceste versuri ar fi bine să fie bine știute și pune în aplicare de toți juriștii. Altfel, de­geaba există legi, dacă ele nu sunt puse în practică, dacă ele sunt falsificate.

În Izgonitul se descrie soarta actuală a românului în țara sa: „Ro­mân sărman, fără speranță,/ De ciocoii aduși de vânt,/ Sunt si­lit în țara mea,/ Să‑mi las vatră și pământ“. Și astăzi românul pleacă din țara lui, alungat de hoți: „La muncă în lumea largă, (...) Unde‑i stră­in, al nimănui,/ Și plânge după vatra lui“ (p. 152). Acolo, printre stră­ini, orice și oricât ar face, românului este con­si­de­rat tot om de ca­te­go­ria a doua: „Ești slugă în țară străină/ Și ți­nut mereu sub talpă“ (p. 157). În soartă grea, aici în România se des­crie viața de trudă a ță­ra­nu­lui român petrecută la câmp la tot fe­lul de munci, desigur, nu u­șoare. În același timp, unii copii trăiesc din agoniseala părinților, cf. Trântorii: „Duși de copii prin vicle­șug,/ Mulți părinți sunt prinși la jug.// Și toată agoniseala lor/ Co­piii în liniște o sug“. Fiind vorba de copii, să ne aducem aminte câtă bucurie aduce în casă apariția unui copil, cât de mult se bu­cu­ră părinții, bu­nicii, frații și surorile. Tot atât de mare, poate și mai mare, este du­re­rea, întristarea, când copiii, de­ve­nind maturi, își pă­ră­sesc părinții, toc­mai când aceștia, fiind ne­pu­tin­cioși, ar avea mai mare nevoie de spri­jinul lor. (Cf. Fericire și durere).

Autorul încearcă o descriere a filosofiei vieții: „De stai pu­țin și te gândești,/ Viața dată de natură/ Este o valoare pură,/ Dacă știi cum s‑o trăiești“ (p. 112). Tot o filozofie a vieții și a omului avem și în Meditație: „Cu sufletul scos la lumină,/ Omul n‑ar nu­tri întruna/ In­vi­dia, ura, lăcomia/ Și n‑ar practica minciuna“ (p. 116).

În Metamorfoză, Ion Vasile Mircea realizează o reușită com­pa­rație între oamenii pălmași și potentați ca și în diferitele stări ale apei: nor, gheață, baltă.

În volumul de față, se întâlnesc adesea contraste chiar și în ti­­tlu­rile unor poezii, precum: Vis și realitate, Fericire și durere, Ui­tare și amintire, Dragoste și durere și altele. Sunt și titluri ca Evo­luție și cu antonimul Involuție: „Cu busola noastră slută,/ Am prins sărăcie acută./ În loc ceva s‑agonisim,/ Vindem, furăm și tot vor­­bim“ (p. 149). Câte nu se întâmplă chiar și în viața unor cu­pluri, unde evoluția și involuția își aleg drumul lor!... Astfel că „în sen­­timente pătimași,/ De focul dragostei atrași,/ Dup‑un număr mic de ani,/ Îndrăgostiții ajung dușmani“. Deși la vârstă înaintată, au­torul, în multe poezii, tra­tează și probleme de dragoste. De altfel, este cunoscut că omul ade­vă­rat toată viața lui iubește și tot atât de ade­vărat este că egoiștii se iu­besc doar pe ei și urăsc tot ce se află în jurul lor.

Sunt frecvent citate și criticate racilele societății actuale, eve­ni­mente șocante care se petrec zilnic în toate zonele țării. Ast­fel, au­to­rul con­sideră pe bună dreptate O pură nebunie renovarea cas­­telelor în ru­ină, „urme ale vechii robii“ și apoi restituite unor falși moș­tenitori (p. 148). Nu este uitată nici flota românească, de­spre care se afirmă cu mult tâlc că „Nu s‑a scufundat în mare,/ Ci în mai mul­te buzunare“. (p. 164). Și despre cum se vinde ave­rea ță­rii pro­babil autorul are drep­tate când afirmă că este un Bles­tem di­vin: „Poate de pronia cerească/ Țara noastră‑i bles­temată/ S‑o vândă aleșii ei,/ Bucată cu bucată“. Și în con­ti­nuare: „După vân­za­­rea flotei țării,/ Ocrotiți de legea penală,/ Acum vând Roșia Montană/ Tot ca avere personală“ (p. 170).

Cu siguranță că există motive serioase că treburile merg din ce în ce mai rău în România. Avem convingerea că un răspuns prompt l‑a dat Gheorghe Dănilă în epigrama Istorică: „Și Țepeș mai dădea‑n boieri,/ Când lăcomeau, strângeau averi,/ Oricum, se mai făcea dreptate/ (Atunci n‑aveau... imunitate!)“.

Una dintre metehnele societății românești criticate de autor este sănătatea, când medicamentele sunt tot mai scumpe, iar po­p­orul de rând apelează la ceaiuri, descântece, sărutul moaștelor: „Dar avem lea­curi perene,/ Prund de ceaiuri de buruiene./ Des­cân­­tecele babelor/ Și sărutul moaștelor“.

Cu siguranță, tot din cauza carențelor societății noastre, au­torul acordă o doză de atenție blestemului. Sunt relevante în acest sens chiar și titlurile unor poezii precum: Blestem și replică sau Blestem: „La nunta ta un frumos dar,/ Să‑ți fugă de sub braț m­i­­reasa,/ Din fața sfântului altar“. În Blestem de soră, pentru unele treburi de familie, sora îi do­rește unuia: „– Pentru toate ce‑ai fă­­cut/ Și cum ca frate îmi vorbești,/ Să te ajute Dumnezeu/ Să nu îm­­bătrânești“ (p. 175), adică îl bles­temă să moară de tânăr. Bles­te­mul ghicitoarei conține dorința acesteia de îmbol­nă­vire a celui vi­zat: „Și‑n dorul lung de sănătate,/ Boa­la cuibărită‑n șale/ Să te cur­beze de spate“. Înjurătura Du‑te dra­cu­lui! este expusă cu mult tâlc po­etic: „Duce‑te‑ai și te‑ai tot duce,/ Cu cel ce fuge de cruce!/ Să nu‑ți știe nimeni de nume,/ Cât timp va fi lumea lume!“ (p. 70). Un alt Blestem, la fel de dureros, este: „Și tu să n‑ai în lume un rost,/ Să nu prinzi lucru cu tocmeală./ Să cânți prin pă­duri po­pește,/ Cre­zân­du‑te în catedrală!“ (p. 165).

Aruncând o privire în lumea politică, autorul sesizează ne­go­­ci­e­rile periculoase după alegeri dintre politicienii nesiguri de pu­tere cu târ­fele politice care trec ușor dintr‑o barcă în alta, aș­tep­tând: „Clipa bună să o prindă,/ Cu preț rentabil să te vândă“. În con­cluzie: „Ieri cu altul, azi cu tine,/ Târfa tot târfă rămâne!“ (p. 143).

Un număr însemnat de poezii este dedicat anotimpurilor, toate aflându‑se în atenția autorului.

Odată cu pri­mă­vara își fac ie­și­rea la plimbare pensionarii, care pun la punct tre­burile țării, pre­cum și pe politicieni: „Pe unii‑i pun direct pe rug,/ Pe alții‑n vervă îi aprobă,/ Când află‑n cale câte o barcă,/ Pentru lung popas de vorbă“ (p. 147). Vestea de primăvară este anunțată de: „Florile de prin livezi/ Încă din zori așteaptă treze/ În vi­zite albinele să le bine­cuvânteze“. Tot la început de primăvară: „Pri­măvara de pe dea­luri/ A coborât și în livadă,/ Abia ici‑colo, pe sub garduri,/ Mai vezi pâlcuri de zăpadă“. În Vânt de primăvară, au­to­rul prezintă doi tineri îndrăgostiți, el și ea, cărora „li se arată/ Fe­ricirea de o cli­pă,/ Fără voie le vibrează/ A inimii aripă“. În ace­eași pe­rioadă de primăvară, se observă Tandrețea în pomi: „O dom­ni­șoară vră­bi­uță/ Tot sare din cracă‑n cracă,/ Ca‑ndră­gos­ti­tului aprins/ Și mai mult să‑i placă“ (p. 64).

După prima vară, apare cea de a doua vară, adică ade­vă­ra­ta vară, când plantele se schimbă, se coc, se transformă, la fel și un­e­le pă­sări. Astfel, în Zori de vară: „Pornit, se pare, de cu noapte,/ În zbor razant, un pitpalac/ Numără‑n holdele coapte/ Flo­­rile roșii de mac“. Trecerea de la primăvară la anotimpul vară este descrisă cu mul­tă naturalețe. În prag de vară, când „Și‑au schim­­bat iile albe/ Ci­reșii falnici din livadă./ Cu bluze roșii de ci­reșe,/ Ies în șiruri în pa­radă“. Cât de nostime sunt comparațiile flo­­rilor albe de cireș cu iile fe­telor și nevestelor, la fel și a cireșelor cu bluzele roșii. În acest ano­timp este binevenită o plimbare de vară: „Ne‑am așezat într‑o po­iană,/ Verde și scăldată‑n floare,/ În­con­­jurată de pădure,/ Cu multe păsări cântătoare“.

După vară apare Toamna timpurie (gazel): „Toamnă, și acum te‑ntreci/ Prea devreme cu ploi reci./ Și nu uiți s‑aduci cu tine/ În multe piepturi tuse seci“. Tot în aceeași perioadă, la În­ce­put de toamnă: „După legi de ele știute,/ Berzele, cu mic, cu mare,/ Cu ba­ga­jele făcute/ Sunt gata de plecare“. Toamna este une­­ori îndelungată, iar în poeziile lui Ion Vasile Mircea, se în­tâl­nește destul de des. Iată Vești de toamnă: Câte‑o pală răcoroasă,/ Co­­borâtă de la munte,/ Ves­tind zilele de toamnă,/ Ne trece alene peste frunte“. Dar câte nu se schim­bă și toamna! Pădurea în ano­timpul autumnal este comparată cu o catedrală: „În pădurea des­frun­­zită,/ Toamna intră cu fală,/ Își cântă sim­foniile,/ În imensa catedrală“.

În sfârșit, am ajuns și la iarnă: „Am făcut și o plimbare,/ Pe alee în pas ușor,/ Sub plăcuta simfonie/ A zăpezii sub picior“. În altă poe­zie, Iarna, aflăm că: „De iarna odată sosită/ Se bucură și mic, și mare,/ Când familia‑i pregătită/ Cu toate cele necesare“. Autorul nu‑i uită nici pe cei necăjiți, pe care iarna îi surprinde nepregătiți, fără hrana necesară, fără îmbrăcămintea adecvată, fără lemne de foc și altele.

Cele patru anotimpuri sun prezentate de autor cu deosebită di­băcie într‑o singură strofă: „Pe pământ ne poartă soarta,/ În mersul ei prea năzdrăvan,/ Cu prea dese schimburi./ Că prea vioi se‑nvârte roata,/ Făcând patru anotimpuri/ Într‑un singur an“.

Tematica poeziilor lui Ion Vasile Mircea este nu numai le­gată, ci și variată. Astfel, se întâlnesc numeroase păsări, precum co­coșul, cioara, corbul, bufnița, șoimul, vrăbiuța, vulturul, pitpa­la­cul, cio­cârlia etc. Cioara, de pildă, atât de mult urâtă, este admirată pen­tru inteligența ei: „Cioara, o biată zburătoare,/ Din instinct sau in­te­ligență,/ Aplică va­rii procedee,/ În lupta pentru existență“. La fel, se întâlnesc ani­ma­le: calul, căprioara, iepurele, sobolul, capra neagră – numită regina stân­cilor. Sunt des întâlnite insectele, ca al­bina, fluturele, furnica neo­bosită, care „Prinde firele de iarbă/ La vioa­ră‑și pleacă urechea“. Nu se lasă mai prejos nici greierele, care „Creează vibrații în iarbă pe stru­nele viorii sale“. Nu lipsește nici libelula: „Două libelule tandre/ Pe‑o frunză s‑au întâlnit“. Din­­tre plantele evocate în versurile lui Ion Vasile Mircea amintim: grâul, orzul, stejarul, tufa, iar iedera: „Ca plantă parazită,/ Cu rădăcini pe corp străin,/ E admirată și iubită“.

Sunt descrise cu multă iscusință principalele sărbători reli­gi­oa­se, precum Crăciunul și Paștele: „În tot anul Moș Crăciun/ Por­nea sub raze de lună/ La copii cu daruri mule,/ Ticsite‑n troica neb­ună“. Iar de Paști: „Creștinii, în cinstea Învierii,/ Jertfesc ușor, cu bună știință,/ Pe cea mai blândă și frumoasă/ Și fără vină ființă“.

Anii trec, iar la bătrânețe oamenii doresc a se retrage în lo­curi liniștite, acolo În pragul bătrâneții, unde în noaptea cu stele să stea la taifas cu ele. Iar iarna, la „focul cu lemne“ să simtă „mi­ro­sul de rășină“. La bătrânețe nu‑i de ajuns că scad puterile, se răresc cu­noș­tin­țele, tot câte unul pleacă pe drumul cel fără de întoarcere. Și astfel se extinde tot mai mult Singurătatea: „De când ea s‑a dus dincolo,/ Fără speranțe să mai vină,/ Singurătatea‑i doamnă‑n casă/ De dimi­nea­ță pânʼ la cină.// Tot mereu stă casa goală,/ Mai scap de sin­gurătate/ La «sfat» cu televizorul.// Și când citesc câte‑o carte“. Pe ace­eași temă se înscrie și poezia Poveri grele: „Nu‑i des­tul că bă­trâ­nețea/ Sunt condamnat s‑o port în spate,/ Mi s‑a urcat alături/ Și groaz­nica singurătate“. Interesant că oamenii încep să înțeleagă aceste poveri doar când ei înșiși trec prin ele, doar atunci simt întreaga lor greutate.

Am auzit de multe ori dictonul: „Nu‑i da, Doamne, omului cât poate duce!“. Autorul prezentului volum a avut parte să ducă multe în viața lui, iar în ultimii ani, pe lângă greaua boală a soției, care a durat câțiva ani, și‑a pierdut și băiatul la o vârstă tânără. Lui, pro­ba­bil, îi este dedicată poezia Gol și dor, pe care o reproducem în în­tre­gime: „De un an el e dus,/ Ca un vis, la Cel de Sus./ / Zi de zi, am cer cu nor,/ În jur tot e gol și mult dor.// Cum am ca dar un duh slab,/ De mult dor nu pot să scap.// Văd în vis că am să mor/ De vas fol și de mult dor“.

Fiecare vers, fiecare strofă sunt într‑un fel niște momente de în­țelepciune, care pun cititorul pe gânduri, îl fac să cugete despre oameni și despre lume în general. Atât în volumele pre­cedente, cât și, în­deosebi, în cel de față, autorul Ion Vasile Mircea se realizează ca un poet original, o persoană bogată în cu­getări și simțiri. Recomandăm cu căldură și acest volum unui număr mare de cititori.

Onufrie VINȚELER


Universitarul clujean Ion Vasile Mircea este un reputat criminalist, ce și-a construit o solidă carieră în Dreptul românesc, autor de cărți de specialitate ree­di­tate încă la București, în fiecare an, deși Domnia Sa este de mult pensionar.

Profesorul Mircea s-a apucat de scris lite­ra­tu­ră abia către zorii mileniului III; pe de o parte, scrisul re­pre­zintă erupția inerentă ce urmează deceniilor de acu­mu­lări din literatura română și universală, pe de altă parte, scrisul este pentru Ion Vasile Mircea prietenul din ore­le lungi de singurătate și, nu în ultimul rând, bal­sa­mul pentru sufletul unui senior a cărui viață a însemnat nu doar împliniri și succese, dar și multă durere, destule tragedii personale, care pe alții, mai puțin puternici, i-ar fi îngenuncheat definitiv.

Modest, poetul nu vorbește despre sine, ci lasă versul să facă asta:„Din seara când ai plecat,/ Sin­gurătatea e stăpână./ Doar lucrurile încă mai sunt,/ Care ți‑au trecut prin mână.// Însă, după cât se pare,/ Atunci n‑ai mers prea de­parte,/ Că deseori ajungi să‑mi faci/ Vizite în timp de noapte.” (Singurătate)

Voichița Pălăcean‑Vereș