Alegoria ca modalitate de realizare
a unei autobiografii poetice

Romanul Planeta insulară a lui Mircea Pavel Morariu este o scriere încântătoare, care – sub forma unui joc versificat, asemenea jocurilor copiilor – vorbește cu umor și realism, cu sarcasm și, uneori, pe ton ghiduș, de rea­litatea crudă a unui destin împlinit. Este o amplă con­fesiune de suflet a specialistului transplantat în altă țară, gre­fat pe o societate mai evoluată, însă mai rece, mai in­diferentă, care trăiește drama adaptării la un nou univers, lo­vindu‑se de amare deziluzii.

Romanul este structurat din două părți: I. Sub sceptrul se­cerei și al ciocanului și II. Sub sceptrul democrației. Prima parte, mai redusă ca întindere, conține două capitole (Soarta și Reanimatul), corespunzând expozițiunii și intrigii nara­ți­u­nii, iar cea secundă se articulează din cincisprezece capitole (Recu­noașterea, Pactul cu moartea, Străinii din mine și din afară, Iden­ti­fi­carea cu un anumit personaj, Insula albă, Insula politicienilor, In­sula religiilor, Insula lui Eros, Insula băncilor și finanțelor, Insula manipulanților, Insula dorințelor, Insula bandiților, Insula egoiștilor, Insula birocraților, Insula dăruirii și a binefacerii depline), care prezintă celelalte momente ale subiectului.

Protagonistul romanului este un bărbat de vârstă matură, botezat Mir. Probabil numele, o creație a autorului (ce are Mircea primul pronume), trebuie asociat cu verbul a se mira, cu substantivul mirare, întrucât în permanență eroul este surprins în postura de „elev“, de „sim­plu stu­dent“, ce descoperă universul special consti­tuit din insulele ma­gice ce alcătuiesc planeta.

Un rol esențial în nararea aventurilor prin care trece Mir îl are Zâna Sorții, care își asumă rolul de povestitor, pe lângă acela de sfătuitor și înger protector al lui: „Eu,Zeița Sorții, care pe acest individ, Mir, după cum am promis, tot timpul l‑am însoțit, am rămas perplexă când am descoperit că deodată i s‑a năzărit viața în continuare să o scrie celor care au chef de citit și aventura vieții lui s‑o urmăr­ească într‑o descriere spectaculoasă.

Astfel, la început scrie, într‑o manieră tristă, viața dusă pe planeta comunistă, unde s‑a născut și prima parte a vieții și‑a petrecut“.

Destinul lui Mir a fost fixat la naștere de cele trei Zâne (parcele mitologice), dar și de către mama sa, care are un rol definitoriu în modelarea lui: „Când mama pe mine m‑a creat, de la început a fost decretat ce rol pe tribună voi juca, cu ce arme mă voi înar­ma şi cu ce sarcini societatea mă va obliga; cică în halat alb de medic voi fi îmbrăcat, cu profesionale cunoștințe înar­mat, voi duce până la sfârşit toate sarcinile ce mi se dau, devotat: eu, rapid, acordul meu l‑am dat“.

Predestinat pentru cariera medicală, Mir, om de știință, dar și individ în permanentă căutare de sine, este, după cum se mărturisește, un creștin ce are parte de clipele sale de îndoială, pentru care Dumnezeu este viu, prezent în viața tuturor; el crede însă și în reincarnare, ca șansa de rectificare a greșelilor din timpul existenței. Astfel, Planeta insulară este un elogiu al vieții, un imn închinat tuturor celor care, prin profesionismul lor, reușesc să smulgă, chiar și pentru o vreme doar, din ghearele morții și ale durerii oameni tineri, oameni în putere.

Autorul ne propune, în roman, o sensibilă și origin­a­lă definiție a omului: „Trăim undeva la genunchiul univer­sului, la miliarde de ani lumină de centrul de control şi conducere și cerem în­truna să se arate Dumnezeu, să‑l pipăim şi aşa să ne con­vingem că trăieşte şi că el cu adevărat cu noi convie­ţu­ieşte. Dar el zace‑n noi: ştim că aicea şi‑a lăsat scânteia şi ne în­re­gistrează îngăduitor şi zâmbitor dorinţa de credinţă, dar nu vrea să se arate în fiinţă, pentru că el este în toate şi nu are graniţe de limită, fapt ce noi nu ne‑o închipuim cu putinţă“. În plus, noi „Programat suntem proi­ectaţi unii pe o planetă, obligaţi să ne alegem un rol, şi cu toată puterea să‑l jucăm pe tribuna vieţii cu spor, punând la bătaie tot ce zace în noi: energie, putinţe, talente și cunoștințe“.

Povestea protagonistului romanului este una simplă: Mir, ca doctor într‑o țară comunistă, oripilat de ceea ce‑i este dat să trăiască, visează să ajungă în lumea democrată. Șansa îi surâde prin intermediul unui pacient a cărui viață o sal­vează și care, ofițer la Securitate fiind, îi facilitează acestuia ieșirea din țară împreună cu familia. Astfel, autorul ne prezintă două lumi total diferite, sau, mai exact, în ex­pre­sia sa, două „planete“. Mir s‑a născut și a trăit într‑o lume întunecată: „Pe planeta comunistă pe care se trăia, totul se ra­ţio­na­liza, pentru că o aşa‑zisă datorie străină a se dizolva, re­zol­va; rânduri nesfârşite de oameni flămânzi la cozi aşteptau, tră­ind cu speranţa că regimul comunist ceva alimente la dis­­poziţie le puneau şi pe copiii lor de foamete îi salvau.

Aceşti flămânzi, dacă pliscul deschideau, urgent în în­­chisoare se trezeau, unde li se dădea alimente după aʼ con­­du­cerii rețete, alimente ce urgent te terminau şi «în lu­mea drepţilor te aşezau».

Noua generaţie de «academicieni» încerca pe noi să ne con­vingă cu urzici şi iarbă să ne hrănim, pentru ca un trup sănătos să ne făurim; lor şi conducătorilor să le dăm po­si­bilitatea să‑şi facă masa plină de bucate, chipurile nesănătoase, variate și înde­stulate.“ Acest sistem social era unul punitiv, bazat pe te­roa­rea psihică: „Cei care împotrivă erau strict supravegheați se aflau şi, la cea mai mică greșeală, suspiciune, întemniţaţi, cu lan­ţuri grele ferecaţi, de zbirii conducerii judecaţi şi deseori lichidaţi“.

Destinul familiei lui Mir este hotărât de cei doi copii: „Copiii noştri visau pe planeta vecină să se mute, libertatea de­plină să o guste, să mănânce pe săturate, cu noi idei, principii și po­­­si­bilități să se desfete“. „Singurul lucru ce‑mi doresc – re­cunoaște eroul – este cu familia să călătoresc spre o pla­netă apropiată care ar fi fermecată!“ Acesta este motivul pentru care vor ajunge pe „planeta insulară“, adică în Occident, unde întreaga societate este formată din microuniversuri, „insule“, specializate, în care noii veniți încearcă să‑și găsească locul.

Mir, ca și soția sa, are o profesie nobilă, astfel că se consideră „în lanţuri de mândrie profesională ferecat. (…) Mă simţeam egalul lui Dumnezeu că eu, ca şi el, viaţa celor din jur o asiguram şi încrederea în mine ca pe o plat­formă de zeitate o fortificam“.

La început, ajunși în noua lume, ei trăiesc extazul: „Pe noile plaiuri pe care am aterizat, totul ce în jur, în natură te înconjura, era curat, de o mână artistică colorat, pra­ful de pe pomi de‑un vrăjitor aspirat, frunzele copacilor erau de un verde neasemuit și‑ţi dădea impresia că totul ar fi măsluit: o pictură uriaşă în ulei, minunat colorată, cu mi­nu­ţiozitate retuşată, care depăşea realitatea și întruchipa chiar arta“.

Urmează deziluziile ce le macină sufletul, pe Mir con­­ducându‑l chiar într‑o depresie ce‑i schimonosește su­fle­tul și conduce la alterarea relațiilor cu cei din jur. „Tare mândri mai eram de cunoștințele şi experienţa în medicină ce o posedam! Dar, când să ne încadrăm ca me­dici să lucrăm, ni s‑a spus fără rușine că nu avem încă cu­noş­tinţe destul de bune; ca pe niște novici ne‑au tratat și cu un salar de nimic ne‑au angajat.

În faţa unui juriu de pe planeta insulară, care, chipu­rile, corect mă examina, am fost degradat și descalificat, ca simplu soldat de juriu nerușinat.

La începutul conviețuirii pe planeta democrației, datorită acestei obligativități, revolta urla în mine, crea imagini de coşmar și acte de răzbunare care cereau jertfe umane“.

Faptul că Mir are un as în mânecă, anume un pact cu moar­tea, îl ajută să le demonstreze celor din lumea nouă – care îl trimit să studieze pe numeroasele „insule“ ale planetei – că este un medic bine pregătit profesional, câștigând astfel locul social ce i se cuvenea și de care avusese parte acasă, înainte de emigrare. Totuși, succesul profesional are mereu un preț greu de îndurat: „Eu sufăr, pe altarul Suferinţei, din cauza credinţei că, din Pactul cu Moartea semnat, mult bine oamenilor am dat. Pentru fiecare glorie, încă un timp de suferinţă, ce în me­morie urme adânci lasă şi clipe de chin şi jale în suflet apasă. Aşa de greu se plătea fapta asta prin care eu pe unii de moarte temporar i‑am scăpat şi câteva clipe de bucurie le‑am dat!“.

Recurgând la alegorie, la simboluri și metafore bine alese, Mircea Pavel Morariu țese o poveste bine articulată, na­rând călătoria prin viață a unui spirit neliniștit, doctorul Mir. Autobiografia în versuri a lui Mircea Pavel Morariu, o fabulă modernă, captivează și ține cititorul cu sufletul la gură. Critic extrem de lucid al lumii în care trăim, autorul face o radiografie dură a societății actuale. Așa cum și‑a mărturisit deschis dragostea nețărmurită pentru țara natală, deși murdară, populată de oameni înfometați și înfrigurați, te­rorizați de teamă, scriitorul, la fel de pătimaș și sarcastic, sur­prinde realitatea dură din țara occidentală în care a emi­grat. Astfel, ne este prezentată o țară în care oamenii simpli sunt trași pe sfoară de brokerii de la bursă, de companiile de medicamente și societățile de asigurări de sănătate etc. Lipsa de moralitate este comună societății pe care a părăsit‑o și celei în care a ajuns plin de speranțe. Însă pe „planeta in­sulară“ Mir descoperă că „manipularea convingerii politice este esen­țială pentru preluarea și deținerea puterii totale“, iar in­di­vizii umani, indiferent de pătura socială din care fac parte, sunt simpli pioni pe o imensă tablă de șah, unde sfo­rile sunt manipulate de o mână de „aleși“: „Sclavagismul mo­dern înseamnă a te împrumuta de la banca ta cu bani mulți, ast­fel ca un boier să trăiești și să știi pentru ce muncești. Din pă­ca­te, memoria te‑a lăsat și ai ui­tat că banii înapoi trebuie restituiți cu mari dobânzi, care în contracte au fost înregistrate și semnate. In­divizii, astfel, în sclavi au fost transformați, pentru că pe viață au rămas îndatorați și erau obligați pe brânci să muncească, cel puțin dobânda s‑o plătească și astfel mai departe în valea vieții să conviețuiască“.

Autorul, prin recursul la parabolă, aduce în pagină tră­iri autentice, profunde, extrem de bine nuanțe, sen­timente redate în stare nudă, fără ipocrizie, fără a încerca mă­car clipă să simuleze pudoarea. Pentru cititor este evi­dent că Mir este alter‑ego‑ul scriitorului, iar această des­coperire nu scade cu nimic valoarea romanului. Dimpo­trivă, Planeta insulară, romanul doctorului trăitor azi în Germania, prin autoreferențialitate, stârnește și mai mult interes.

Voichița Pălăcean‑Vereș