O antologie a epigramei românești (1900-1938)

O antologie a epigramei românești (1900-1938)
Autor: Nic Petrescu
ISBN: 978-606-93344-4-7
Colecţii: Antologie, Epigrame
Număr pagini: 471
Preţ: 30
Despre un gen... „Minor“
iubit nu doar de cunoscători

 

Realizarea unei antologii care să reunească nume reprezentative din spațiul literaturii mi se pare un demers extrem de dificil de realizat. Atunci când se urmărește articularea unei culegeri de epigrame, efortul pe care trebuie să‑l depună cel ce se înhamă de bunăvoie la această trudă mi se pare chiar mai semnificativ, întrucât nu întotdeauna autorii și‑au strâns între coperte de carte compunerile satirice, ba mai mult, unii autori de epigrame – cu munca risipită prin publicații locale sau de mică însemnătate, tipărite în tiraje infime – nu și‑au văzut creațiile editate nici măcar în volume colective.

Profesorul Nic Petrescu, iubitor al cuvântului scris, dar și epigramist cu state vechi de serviciu, și‑a asumat dificila sarcină de a alcătui O antologie a epigramei românești (proiectată în trei volume) cât mai completă, pornind din zorii culturii românești și ajungând până în zilele noastre, epigramiștii fiind organizați în cuprins după anul nașterii, în ordine alfabetică. Autorul complexului florilegiu încearcă să aducă în pagină nu numai epigrame semnate de autori consacrați ai genului, ci și epigrame aparținând unor scriitori pentru care acest exercițiu de spirit și versificație a fost doar accidental (aici i‑aș aminti pe Camil Petrescu, pe criticul literar George Călinescu – ce a făcut valuri printre epigramiști cu un catren în care definea specia literară în discuție – și pe poetul Marin Sorescu).

Primul volum al crestomației domnului Nicolae Nic Petrescu se deschide cu catrenele lui Nicolae Olahus (n. 1493) și se încheie cu cele ale lui Florin Iordăchescu (născut în 1899). Prezentul volum, purtând titlul Epigrama – floare parfumată a literaturiiO antologie a epigramei românești (1900‑1938), ce debutează cu un catren al artistului plastic și ziaristului Ion Valentin Anestin, aduce în atenție peste 300 de autori și se sfârșește cu epigramele lui Sorin Pavel (m. 1977), considerat de profesorul Petrescu cel mai de seamă epigramist român al tuturor timpurilor.

Tematica epigramelor antologate este atât de diversă, panorama umană ce defilează înaintea ochilor noștri atât de complexă, încât ne‑ar fi necesare foarte multe pagini pentru o prezentare temeinică a conținutului acestei cărți. Din acest motiv, ne vom mărgini la a vorbi despre epigramiști și despre felul în care aceștia vorbesc despre sine și despre marea lor pasiune, epigrama, dar și despre calitățile necesare întru șlefuirea acestei mici bijuterii neprețuite, pe nedrept definite de o parte a criticii literare drept „specie minoră“ sau „gen minor“ (pe autorii acestor capodopere în vers încadrându‑i între scriitorii demni a fi consemnați în… anexe).

Către sfârșitul primului secol după Cristos (85‑102 e.n.), poetul latin Martial a impus pentru totdeauna epigrama, cele 1200 de poezii ale sale reprezentând strălucit această specie literară, reunite în 15 cărți, bucurându‑se de un succes încă, nici până azi, neatins de altcineva din literatura universală. Bun cunoscător al psihologiei umane, dotat și cu un ascuțit spirit de observație, latinul (care nu a scris altceva decât epigrame!) a creionat portrete memorabile, în care a surprins trăsăturile negative ale contemporanilor săi, accentul căzând pe sancționarea viciilor. Luciditatea cu care a surprins complexul tablou în mișcare al indivizilor ce alcătuiau societatea Romei imperiale, alături de poanta mușcătoare din final – ce sancționa cu cruzime defectul adus în atenție– nu doar au asigurat aprecierea unanimă în plan literar a lui Martial, ci au asigurat și succesul acestei poezii speciale printre „degustătorii“ din toate mediile sociale, de la analfabeți, până la academicieni (amintim, aici, faptul că în fruntea epigramiștilor de peste Prut se găsește un membru al Academiei Republicii Moldova). Întrucât Martial a operat la evidențierea trăsăturilor general‑umane prin recursul la ironie, iar metoda sa de radiografiere a racilelor sociale a căpătat o răspândire atât de mare, epigrama a devenit „pastila“ culturală fără de care nu ne mai putem imagina viața.

În secolul al XVII‑lea, Montesquieu spunea că „oamenii care au mult spirit cad adeseori în păcatul de a disprețui totul“, fiindcă privesc lumea de la înălțimea superiorității lor. Epigramiștii adunați în culegerea domnului Nic Petrescu – așa cum se va vedea – dovedesc spirit critic accentuat, însă săgețile se îndreaptă deopotrivă către ceilalți și către sine, dovedind că pot exersa la fel de bine și autoironia.

Oratorul roman Marcus Fabius Quintialianus, născut în zorii creștinismului (35 e.n.) susținea că „Mai bine pierzi un prieten decât un cuvânt de spirit“, fiindcă – ne asigură Voltaire – „Majoritatea cuvintelor de spirit sunt spuse pentru a doua oară“, adică perla de înțelepciune nu se pierde niciodată, transmițându‑se generațiilor următoare. Autorii cuprinși în această carte înjghebată de Nic Petrescu ilustrează foarte bine capacitatea de a judeca profund faptele de viață, de a le sintetiza, de a le transmite sub forma unor judecăți de valoare, chiar dacă recurg la umor ca principal mijloc de educare.

Considerat părintele filosofiei moderne, René Descartes se identifică în primul rând prin maxima „Cuget, deci exist“. Contemporanul și conaționalul său Blaise Pascal afirma că: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. (…) Întreaga noastră demnitate consistă deci în cugetare… Să căutăm deci a cugeta bine; iată principiul moralei“. Cugetând adânc la fenomenele sociale pe care le traversăm, epigramiștii, în încercarea de a repara măcar la suprafață tarele morale pe care le manifestăm, îngroașă în vers metehnele pe care le sesizează, iar biciul vorbei șfichiuiește neîndurător deficiențele, deși tonul abordat este unul ghiduș, jucăuș. Să nu ne lăsăm însă înșelați de aparențe: dincolo de omul mucalit, hâtru, cu accentuat spirit ludic, se găsește un dascăl neîndurător – căci nu‑i putem contesta, nu‑i așa?, epigramistului rolul de educator! –, ce nu poate lăsa greșeala nepedepsită.

Fiindcă, nu există nicio îndoială în acest sens, epigramistul este un om special, înzestrat cu calități alese și, mai cu seamă, cu mult, mult har. Pe lângă spiritul subțire și abilitatea de a se juca cu vorbele, întru alcă­tu­irea unor versuri muzicale, bine ritmate, epigramistul știe întotdeauna să… pună punctul pe i. Și știe s‑o facă în așa fel, încât, odată cu hohotul de râs, să provoace și plânsul cititorului.

Iată cum se autodefinesc unii dintre cei cuprinși în antologia noastră! „EPIGRAMISTUL: Un alchimist, un vrăjitor:/ C‑un pic de sare şi piper,/ Obţine plusul de umor,/ Din minusul de caracter.“ (Corneliu Berbente); „Printre poeţii cu toptanul,/ Epigramistul de valoare/ E ciotul renumit de care/ Se‑mpiedica «Aliotmanul»”. (Nic Petrescu); EPIGRAMISTUL EXIGENT: A fost o muncă foarte grea/ Să şlefuiască epigrama!/ Abia la urmă şi‑a dat sama/ Că… n‑a rămas nimic din ea!“ (Sorin Beiu).

Asemenea tuturor literaților, epigramiștii împărtășesc destinul nea­­mu­­lui din care fac parte: „Dialectică e, Doamne,/ Soarta unui scriitor!/ Du­pă ce‑a murit de foame,/ A ajuns... nemuritor!“ (Gabriel Țepelea); „Ro­mânii – de‑obicei isteți –/ Sunt urmăriţi de o năpastă/ Deşi în piept au şapte vieţi,/ Ei o trăiesc pe cea mai proastă.“; „Ne naştem cu o mie de spe­ranţe,/ Sorbim şi viaţa cu nespusă sete,/ Plătim la vama multelor in­stanţe/ Şi‑apoi murim… c‑o mie de regrete.“ (Nicolae Ivan).

Totuși, soarta scriitorilor este una aparte, pentru că munca trud­nică a lor cu condeiul în mână nici nu îmbogățește, nici nu aduce stima con­cetățenilor materialiști: „În anul ăsta ce‑ai făcut?/ L‑a întrebat un cunoscut,/ Care‑şi făcuse casă nouă.../ – O epigramă. Poate două!“ (Constantin Sachelaride)

Conform Dicționarului explicativ român, epigrama este „Specie a poeziei lirice, de proporții reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr‑o poantă ironică“, iar Marele dicționar de neologisme o definește drept o „specie de poezie scurtă, cu caracter satirizant, care se sfârșește printr‑o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc.“. Pentru epigramiști, această creație în versuri, deși cu autor cunoscut, circulă precum folclorul: HAR: Când epigrama are har/ E singura literatură/ Ce se lipseşte de tipar/ Şi circulă din gură‑n gură.“ (Șt. Tropcea), fiind iubită de toată lumea, mai puțin de cei lipsiți de inteligență și, desigur, de simțul umorului: „DESTIN: Epigrama e hulită/ Doar de spirite înguste,/ Care nu pot nici s‑o‑nghită/ Nici s‑o guste“ (Șt. Tropcea).

La întrebarea pe care și‑o pun obsesiv, „CE ESTE EPIGRAMA?“, creatorii cuprinși în acest vast florilegiu alcătuit de pro­fe­so­rul Nic Petrescu răspund prin formule sintetice cu puternică încărcătură me­ta­forică: „ Epigrama‑i o rachetă/ Care poate‑ajunge‑n lună,/ Când, drept rampă de lansare,/ Îşi alege‑o poantă bună.“ (George Zarafu); „– Ce este epi­grama? ne‑a întrebat Slăvescu,/ Rugându‑ne‑ntr‑o doară, pe noi, să‑l du­mirim./ – E‑o muză nevăzută! răspunse Iordăchescu,/ Ce stă la Pavelescu, de frica lui Nigrim!“ (Mircea Pavelescu); „Epigrama e femeia/ Ce te‑mbie cu de‑a sila,/ Vrăjitoare ca Medeea,/ Dar parşivă ca Dalila!“ (Al. Cristici); „Ac ce‑ncearcă să cârpească/ Degradarea ome­nească.“ (Ana Marinoiu); „Operând cu ea pe viu,/ Fără de urmări fatale,/ Epigrama‑i bisturiu/ Pentru asanări morale.“ (Nicolae Petrescu – Nic); „Epigrama‑i ca femeia,/ Ce se dă, dar nu se vinde/ Şi când eşti la vorba‑aceea…/ Vine soţul şi te prinde.“ (Paulian Dumitrică); „Așa cum pentru o rețetă/ Dozezi atent în eprubetă/ Doctoria,/ Tot astfel și în epigrame/ Să torni cu grijă‑n miligrame/ Ironia.“ (Petre Paul Dimitriu); „Proporţiile unei epigrame/ Nu sunt o scuză ci o exigenţă!/ Pe terezie trage două grame.../ Dar gramele acelea sunt esenţă!“ (Marcel Breslașu); „O epigramă e un joc matur/ Al cărui scop mi‑e lesne să‑l explic:/ De eşti deş­tept te scapă de‑un cusur,/ În caz contrar… nu poţi păţi nimic.“ (Francisc Gavrileț); „Epigrama‑i muză calmă,/ Care,‑atunci când se iveşte,/ Te alintă blând c‑o palmă/ Şi cu alta te cârpeşte.“ (Dimitrie Jega); „Epigrama e o gleznă/ Într‑un salt de balerină,/ Care iese‑n zbor din beznă/ Pe o poantă de lumină.“ (Imperiu Matheescu); „Epigrama (de‑i con­cretă)/ E medicament,/ Depinzând şi de reţetă,/ Şi de pacient.“ (Apollo Bolohan); „În grădina poeziei,/ Epigrama‑i trandafirul/ Care îşi înalţă firul/ Plin cu ghimpii ironiei.“ (Sorin Beiu); „Inscripţie pe tonuri seci,/ Tur­nată‑n câteva cuvinte,/ E rară prin biblioteci;/ De obicei se ţine minte.“ (Ștefan Tropcea); „Să ardă ca raza de soare,/ Ca vântul să fie vioaie,/ Nu trăsnet pornit să doboare,/ Dar... nici chiar o apă de ploaie!“ (Ion Cristea Geană); „Epigrama, precum ştim,/ Este fata de‑mpărat/ Pe care‑o iubea Nigrim/ Şi‑a luat‑o Cincinat!“ (Mircea Ionescu‑Quintus); „După sens şi pa­rametri,/ Epigrama e un meci/ Cu un „unsprezece metri“/ În minutul nouă­zeci!“ (Nelu Ionescu‑Quintus); „Nici sunete de harfă, nici clavir,/ Surâs tăios – dar nu o lătrătură./ Să fie toate spuse cu măsură,/ Că versul e satiric – nu satir.“ (Pavel Belu); „Intră în «antologie»/ Ca şi scoica, foarte rar,/ Doar într‑una dintr‑o mie/ Afli un… mărgăritar!“ (Mircea Bogdan); „O bijuterie care/ Se păstrează în sertar/ Şi se scoate la purtare/ Foarte rar.“; „Dacă vrem să ţinem cont/De esenţa ei picantă,/Epigrama e un pont/ Ce trăieşte dintr‑o poantă.“;„E un demon vesel care/ Îşi înhaţă pra­da‑n cleşte/ Şi, proptit în trei picioare,/ Cu al patrulea loveşte!“ (Mircea Trifu); „O strofă mică, mică foarte,/ O picătură într‑o carte;/ Când spiritul e pe măsură,/ O carte într‑o picătură.“ (Cornelius Enescu); „Ce este epi­gra­ma/ Tot Cincinat ne‑nvaţă./ Nu e decât arama/ Ce X şi‑o dă pe faţă...“ (Adrian Becherete); „Al lumii chip, plăcut sau hâd,/ Îl luminează opti­mis­tă./ Deştepţii o citesc şi râd,/ Iar proştii zic… că nu există.“ (Mircea Enescu); „E o cobră care muşcă,/ Dar și arma ce rănește,/ În trei versuri te ocheşte/ Şi‑n al patrulea te‑mpuşcă!“ (Ion C. Bratu); „Fru­moa­să‑i epigrama! Ca un nufăr!/ Când fluturi şi albine‑i dau ocol!/ Dar nu uitaţi! O scriu, fiindcă sufăr/ Că poanta‑şi trage seva din nămol!“ (George Zarafu); „Epigrama (cea cu har)/ E o spadă de hârtie,/ Care‑ţi face rană doar/ Când se‑nfige în prostie.“ (Stelian Filip); „Epigrama e năpasta/ Ce pe mulţi i‑a chinuit./ Totuşi, n‑au murit din asta,/ După cum nici n‑au trăit…“ (Mircea Matcaboji).

Imperiu Matheescu, în schimb, îi conferă virtuți de‑a dreptul divine: INTIMĂ: Epigrama e în stare,/ Prin tangenţa unui vers,/ Să dea punctul fix din care/ Să răstorni un univers!“ (Imperiu Matheescu), deși Ion Grigore, modest, recunoaște că nu găsește o modalitate potrivită de a determina conținutul noțiunii epigramă, deși se îndeletnicește cu astfel de alcătuiri în versuri: „Taie‑mi capul, fă‑mi ce vrei,/ Pot s‑o fac, dar nu știu ce‑i.“

Ampla lucrare a domnului profesor Nicolae Nic Petrescu, Epigrama – floarea parfumată a literaturiiO antologie a epigramei românești (1900‑1938), este una incitantă, care provoacă la meditație, dar și binedispune. În speranța că veți descoperi că autorul a făcut cele mai potrivite alegeri când a însăilat această colecție de bijuterii din comorile de spirit ale neamului nostru, încredințați că perlele înșirate în colier vor fi pe gustul tuturor celor ce vor avea răgazul de a deschide volumul, fie și numai pentru câteva minute, vă urez lectură cât mai agreabilă!

 

Voichița PĂLĂCEAN‑VEREȘ


Diploma Nic Petrescu acordată de Liga Scriitorilor