La marginea dimineții

La marginea dimineții
Autor: Vasile Dorin Ghilencea
ISBN: 978-606-93344-5-4
Colecţia: Roman
Număr pagini: 232
Vasile Dorin Ghilencea
Vasile Dorin Ghilencea

Aflat la o vârstă venerabilă – iată, în 15 august 2012 a ajuns deja la trei sferturi de veac de existență – Vasile Dorin Ghilencea se autode­fi­nește, și prin prezentul volum oferit în dar cititorilor, drept un incurabil romantic.

Romanul La marginea dimineții este al nouălea roman al scriitorului și a zecea carte pe care are numele înscris întru nemurire în Patria Cuvântului.

Membru fondator al Filialei Argeș a Ligii Scriitorilor din România și de Expresie Română de Pretutindeni, la con­ducerea că­­reia se află de la întemeiere, dar și ctitor al Revistei li­­te­­rar‑ar­tis­tice „Carpatica“, piteșteanul Vasile Dorin Ghilencea este un spirit neliniștit și un etern căutător al frumosului absolut în Țara Tuturor Artelor. Pentru a‑și satisface setea neostoită de cul­tu­ră, ci­tește cât de mult îi permite v­e­derea slăbită de ani, cutreieră li­bră­­riile și bibliotecile în căutarea de cărți in­te­­resante, pribegește în­­­de­­lung prin sălile muzeelor, spre a‑și curăța su­fletul de colbul co­­ti­­dianului cu imaginile nepieritoare ale operelor de artă, și as­cultă multă muzică bună, muzică clasică, menită a înălța spiritele către sferele cerești, de unde vine inspirația celor ce au trăit prin și întru frumos.

Având această importantă zestre mereu cu sine, decizia de a lua pixul în mână pentru a scrie a venit pentru Vasile Dorin Ghilencea natural, întrucât nu exista decât această alternativă. Apariția sa în peisajul literar este unică, măcar dintr‑un punct de ve­dere: în plină falocrație (de care suntem sau nu conștienți), scri­­i­torul îngenunchează în fața Femeii, ridicându‑i acesteia – din pro­­fundul său respect și din nemărginita dragoste – un monument du­­rabil, la care vine să se închine de fiecare dată când ho­tărăște să se apuce de redactat o nouă carte. Fiindcă, fără îndoială, fie­care din­tre cărțile Domnului Ghilencea pe care le‑am citit este un o­­magiu închinat Femeii eterne. Probabil aceste sentimente i‑au fost in­spirate de cele trei repre­zen­tante ale sexului sensibil pe care le are acasă – soția, fiica și nepoata –, iar portretele feminine în­tâl­nite de noi în cărțile sale sunt transfigurări artistice ale aces­tora. Doar astfel se poate explica faptul că Domnia Sa se pla­sează, în relațiile cu eroinele cărora le dă viață, în raport de va­salitate, subordonarea fiind una liber asumată.

În filosofia particulară a lui Vasile Dorin Ghilencea, ideea de femeie este echivalentă cu ideea de dragoste, iar între aceasta și fe­­ricire trebuie notat semnul „egal“. În acest univers particular de­­vine, în felul acesta, firească atitudinea personajelor masculine fa­ță de cele feminine, cum tot firesc este faptul că li se adresează aces­tora cu apelative de genul „zeița/ zeitatea mea“, „Dulcineea mea“.

Romanul La marginea dimineții poate fi citit ca o feerie. Autorul, recurgând la tehnica realistă a „feliilor de viață“, ima­gi­­nează o idilă în spațiul mioritic, mai exact în zona „cea mai ro­mâ­­nească“ în care trăiește poporul nostru, în Ardeal, într‑un loc unde Postăvarul și Tâmpa își apleacă de departe frunțile asupra oa­me­nilor, spre a le da binecuvântarea. Acțiunea are loc în satul Răsăriteni, dar și în urbea vecină, Orașul de sub Cetate, cu po­pu­lație eterogenă, unde se vorbesc trei limbi (română, maghiară, ger­mană) și unde se frecventează bisericile aparținând la trei culte re­ligioase (ortodox, catolic și evanghelic). Oamenii de aici trăiesc în stil patriarhal, urmând dogmele creștine și tradițiile strămoșești ale neamului, conformându‑se unui cod moral ce amintește de în­ce­puturile creștinismului. Nucleul narațiunii îl constituie destinul a două surori gemene – Marioara (Mimi) și Cornelia –, fiicele Dochiței (o mamă în ale cărei vorbe este în­treaga înțelepciune a poporului român) și familiile lor.

Romanul devine pretext pentru autor în a‑și face cunos­cute concepțiile de viață. În opinia sa, societatea actuală este pu­ternic marcată de disoluția morală, deoarece marea majoritate a oa­menilor au uitat ade­vă­ratele valori, au uitat că sunt urmașii unui neam ce s‑a închinat la Zoroastru și la Zamolxe, neam care, încă îna­inte de creștinism, a trăit într‑o matrice unde individul era va­lidat în funcție de capacitatea de a se con­forma legilor nescrise. Ca toți scri­itorii reprezentanți ai realismului clasic‑moralizator (Ioan Slavici, de pildă), Vasile Dorin Ghilencea își supune personajele la diferite probe, punându‑le față în față cu tentația de a păcătui. Cei cu sufletele curate, care trăiesc în spiritul Decalogului biblic vor cunoaște nu doar împlinirea personală și profesională, ci chiar vor avea parte de fericirea adevărată.

La marginea dimineții ne dezvăluie un scriitor nostalgic, care visează la o societate alcătuită din indivizi cu alese virtuți mo­­rale, dar și cu o educație estetică profundă, generalizată, autorul con­­si­derând că, odată însușită, cultura poate ajuta la propășirea omu­lui, nu numai din punct de vedere social, ci și din punct de ve­dere moral, fiindcă a cunoaște înseamnă (în opinia sa) a fi ca­pabil să eviți întotdeauna răul.

Povestea din carte este în esență una destul de simplă. Însă, datorită intenției scriitorului de a face din narațiune un ma­nual de educație sentimentală, lucrurile se complică. Accentul nu va cădea pe subiect în sine, cât pe modul în care este tratată tema iubirii, paternitatea și adulterul. Pe scenă, în fața ochilor noștri, defilează personaje cu concepții de viață foarte puternice, pe care și le fac cunoscute fără inhibiții. Iar când nu este posibil acest lucru, ele dezbat problemele în sine, monologul interior întreru­pând de multe ori firul epic sau dialogurile dintre ei. Solilocviile au rolul de a contura o filozofie de viață conform căreia iubirea este temelia familiei, adică baza solidă a fericirii. Pentru a‑și de­mon­stra această teză existențială, Vasile Dorin Ghilencea recurge la schematizarea situațiilor și la idealizarea acestora până la utopie. Ci­titorul va accepta această con­ven­ție, fiindcă, la modul metaforic, au­torul și‑a asumat rolul de menestrel medieval ce poposește la cas­tel spre a le cânta delicatelor și visătoarelor domnițe o nease­muită poveste de iubire.

Narațiunea se deschide cu prezentarea întâlnirii de la Răsăriteni dintre învățătoarea Mimi Oprișan și mama sa, Dochița, su­ferindă în urma unui incident casnic. Mica dramă adună în casa pă­rintească întreaga familie, astfel că îi vom cunoaște pe tata Victor, soțul Dochiței, tatăl vitreg al gemenelor, dar și pe Răducu Oprișan, primarul Orașului de sub Cetate, apoi pe Cornelia, geamăna lui Mimi, și pe Sorin, soțul ei.

Cele două surori au fost crescute de vajnica lor mamă în spiritul moralei creștine. Fiindcă au fost fiice ascultătoare, harnice și caste, au avut norocul de a se căsători cu bărbați deosebiți, culți, cu cariere solide și au fost binecuvântate fiecare cu câte doi copii, fără de care fericirea nu poate fi concepută.

După preambulul ce plasează familia extinsă într‑un cadru natural feeric și în cadrele unui cod moral strict, urmat fără crâc­nire, autorul ne atenționează că există nori negri deasupra acestei lumi văzute prin dulci lentile roz. Astfel, Cornelia, trăitoare la București cu familia sa, suferă din pricina unei relații extracon­jugale a soțului ei. Radu Oprișan, la rândul lui, se lasă sedus în timpul unei călătorii în interes de serviciu, iar în urma legăturii cu ziarista Olga Marinescu i se naște fiul Răducu junior.

Dezbaterea în roman pleacă de aici, de la nașterea copi­lului nelegitim, a cărui existență constituie conflictul, finalizat în chip ideal.

Radu își iubește la nebunie soția, o consideră perechea lui pre­des­tinată, văzând în Mimi idealul feminin. Evident că aceasta nu‑l îm­piedică nici să cadă în păcat cu Olga, nici să recidiveze pe tă­râmul infidelității, găsindu‑și o justificare în aceea că amanta este, ca profil psihologic și moral, copia fidelă a soției sale, iar dragostea adevărată (căci el o iubește cu adevărat și pe Olguța!) nu poate fi văzută de către divinitate drept o încălcare a legii a șaptea din Decalog. În aceeași ordine de idei, în bastardul său Radu nu vede rodul păcatului, ci fructul pur al dragostei ne­măr­gi­nite și ne­con­diționate. Primarul Oprișan nu este frământat de di­leme mo­rale, nici nu se simte rupt în două între datoria față de nevastă și da­to­ria față de iubită. Situația începe să‑l apese abia când riscă să fie de­con­spirat de lumea ce trăiește în afara bulei în care s‑a în­con­jurat alături de familia sa (de fapt, alături de cele două familii ale sale!), căci Răducu junior, ajuns la vârstă școlară, seamănă izbitor de mult cu Vlăduț, fiul său legitim.

Dându‑și seama că mai devreme sau mai târziu va fi ne­voit să‑și asume responsabilitatea în fața societății pentru in­fi­de­litate (responsabili­ta­tea față de soție sau copiii legitimi contează mai puțin, căci în acest uni­vers el dictează regulile sau, atunci când nu poate s‑o facă, știe manipula situ­ațiile în avantajul său), pune pro­blema recunoașterii legale a pater­ni­tății mezinului său. La ca­pătul unei veri de‑a lungul căreia Mimi s‑a mă­cinat în tăcere în­tor­când afacerea extraconjugală a soțului ei pe toate păr­țile (inter­val în care soții călătoresc peste Ocean, pentru a‑l duce la mama lor pe prințișor – un băiețel lăsat în grija lor, cu câțiva ani în urmă, de o disperată mamă celibatară foarte tânără), ea ajunge la con­clu­zia că Răducu junior trebuie să poarte numele tatălui său, iar ea se angajează să‑l trateze pe micuț ca pe copilul ei (în fond, explică ea afectuoasă și senină, băiețelul s‑ar fi putut naște și în sânul familiei lor legitime).

Mai complicat este pentru Mimi să înțeleagă contextul naș­terii celui mic, decât să‑l accepte ca membru al familiei. Po­vestea de iubire dintre Radu și Olga este atât de specială, încât ju­de­cățile morale nu‑și au rostul. Astfel, ea a fost căsătorită cu in­gi­nerul Andrei, care a decedat de inimă rea; își dorise mai mult ca ori­ce un urmaș, însă impotența l‑a împiedicat să‑și consume ma­ri­a­jul cu frumoasa jurnalistă. Aceasta, la rândul ei, visa să se împli­nească prin maternitate. Când l‑a cunoscut pe Radu Oprișan, a con­statat că între acesta și răposatul ei bărbat există o ase­mănare fizică izbitoare, așa că‑i propune s‑o ajute să‑și împlinească visul, gândindu‑se că, în felul acesta, se împlinește căsnicia ei cu Andrei. Evident, atât ea, cât și Radu, consideră că fertilizarea in vitro contra­vine voinței divine, așa că urmașul va fi conceput prin plă­cu­tele metode tradi­ți­onale (spre marea bucurie a bărbatului care, iată, datorită castității Olgăi, are a doua oară prilejul de a despica fruc­tul purității spre a‑și perpetua ge­nele viguroase). Familist con­vins și tată devotat, Oprișan nu‑și va aban­dona iubita și micuțul, care va ști că respectivul domn ce‑i vizitează adesea este un apro­pi­at prieten al mamei sale.

Aflând cum s‑a înfiripat legătura dintre soțul ei și cealaltă fe­­­meie, înțelegând că, în fond, Răducu junior s‑a născut ca ur­mare a gene­ro­zității soțului ei, nu în urma unui păcat con­dam­nabil la ni­vel individual și social, Mimi are toate motivele să se îm­prie­te­nească trainic cu Olguța, în care vede o soră… geamănă, re­cu­nos­cân­du‑se, imediat ce au stat de vorbă, în personalitatea ei.

La puțină vreme după îngemănarea sufletelor celor două fe­mei din viața primarului Oprișan, după un tulburător vis preves­titor, Mimi moare în urma unui accident de circulație. La rândul său, Radu, pe fondul unei afecțiuni psihice mai vechi, se îmbol­nă­vește grav, iar viața îi este sal­vată grație unui doctor român ce mun­cește la un spital din Frankfurt, unde bolnavul este dus la tra­ta­ment prin bunăvoința profesorului Silviu Marinescu, tatăl Olgăi.

La revenirea convalescentului din Germania, el constată că Olga s‑a integrat foarte bine în familia soției sale, astfel că pen­tru Cornelia ea a devenit o soră, iar Dochița o îndrăgește ca pe fiica sa. La rândul său, fostul ginere este tratat de bătrână drept băiatul ei, astfel că, prin extrapolare, Dochița începe s‑o vadă pe Olga drept nora sa.

Fragilitatea psihică a lui Oprișan îngrijorează întreaga fa­­mi­lie extinsă. Înțeleg toți că vindecarea lui nu poate avea loc de­cât în­tr‑un singur fel: prin iubire. De aceea, atât familia fostei lui soții, cât și Silviu Marinescu îi îndeamnă pe Radu și pe Olga să se că­să­­torească. Destinul rezolvase, prin decesul lui Mimi, con­flictul extern trăit de fostul primar (în fond, visul de taină al ori­că­rui soț adulter laș este să rezolve alt­cineva problemele ce însuși le‑a creat intrând într‑o relație extra­con­jugală), iar în prezent, prin insistența de a‑l vedea sănătos și fericit, cei din an­tu­raj îl în­cu­rajează să‑și le­gi­timeze relația cu cea de a doua mare iubire a sa.

Romanul se în­cheie într‑o atmosferă pozitivă, infuzată cu dra­gostea imensă dintre membrii familiei extinse. Un singur lucru ar putea tulbura echilibrul acestei lumi ideale: dacă Olguța l‑ar în­treba pe Radu când a simțit mai multă fericire, în prima căsătorie, sau acum, fiindcă el crede că ar fi nedrept să i se pună această întrebare.

În aceste timpuri, când oamenii aleargă să se împlinească ma­­terial în primul rând, nu spiritual sau emoțional, uitând ce au în­vățat la orele de educație morală, în aceste timpuri când virgi­ni­tatea unei fete la că­să­torie constituie monedă calpă, iar statis­ti­ci­enii anunță că numărul di­vor­țurilor se apropie de acela al căsăto­ri­i­lor, dizertația despre iubirea ade­vă­rată din romanul La marginea dimineții semnat de Vasile Dorin Ghilencea poate părea ușor ino­por­tună. Însă sensibilitatea n‑a putut fi anihilată de aceste timpuri mercantile, iar sufletele încă aspiră să vibreze miș­cate de emoții reale. De aceea o idilă precum aceasta ce ne‑a fost îm­părtășită în paginile romanului de față cu siguranță va fi gus­tată de mulți cititori. Felicitări autorului pentru aceasta carte scrisă din dragoste, pentru dragoste!

 

Voichița PĂLĂCEAN‑VEREȘ