Inelul de iarbă

Inelul de iarbă
Autor: Al. Florin Țene
ISBN: 978-606-93426-8-8
Colecţia: Roman
Număr pagini: 191

 

"Înţelepciunea este Dumnezeu, iar iubirea idealul"

 

Spirit neliniștit, creator fervent și scriitor fecund, Al. Florin Țene – ce a debutat și s-a impus în literatura română ca poet – abordează o mare varietate de genuri literare, exersând ne­nu­mărate formule de expresie artistică, primenindu-se în per­ma­nență, oferind de fiecare dată imaginea unui scriitor modern, des­chis la nou, deși se revendică, structural, din clasicism. În anii din urmă, a semnat cărți de poezie, eseuri, biografii, vo­lume de critică literară, dar și romane.

Inelul de iarbă, cu care vine prozatorul înaintea noas­tră, este al cincilea său roman, urmând după foarte cunoscutele Chipul din oglindă, Insula viscolului, Orbul din Muzeul Satului și Geamănul din oglindă – apărut cu mai puțin de un an în urmă.

Așa cum ne-a obișnuit, Al. Florin Țene își construiește scri­erea romanescă folosindu-se ca temelie pentru edificiul ar­tistic de câteva motive/ simboluri/ metafore care îl definesc: gea­mănul, oglinda, creatorul, iubita, dușmanul din umbră.

Subiectul romanului urmărește anii de maturitate ai lui Dorin Moisescu. El este, asemenea lui Florin/ Constantin, eroul (mai exact cele două fețe ale eroului) în jurul căruia se țese Geamănul din oglindă, scriitor de vocație. Intriga o constituie toc­mai această meserie nobilă a lui, care îi aduce momente ine­ga­labile de satisfacție artistică și personală, însă și clipe de du­rere ori disperare.

Harul creator îl ajută pe Dorin Moisescu să își trăiască exis­tența pe mai multe planuri. Al. Florin Țene articulează pro­ta­gonistul din reflectarea aceluia în multiple oglinzi paralele, în în­cercarea de a ne prezenta un erou complex, cu o personalitate pu­ternică, memorabilă. Astfel, îl vedem pe Dorin trăindu-și pro­pria viață – în realitatea concretă, obiectivă –, dar și jucând ro­lul eroilor săi din paginile scrise (inclusiv rolul său, ca per­so­naj de carte) – adică trăind mai mule existențe subiective. În fond, protagonistul romanului se caută pe sine cu febrilitate în oglin­zile conștiinței celor din jurul său – indivizi din lumea ma­te­rială, însă și locatari ai universului mistic datorat sensibilității sale aparte și bogatei imaginații artistice. Drama exterioară con­stă în faptul că scriitorul este în permanență hărțuit de un ur­măritor deloc discret, un fost securist probabil, lipsit de talent în exercitarea meseriei. Drama interioară consistă în dihotomia în­țe­lep­ciune – iubire. Fiindcă, în cazul lui Dorin Moisescu, pro­ble­mele conștiinței nu se pot pune în acord cu problemele ini­mii; rațiunea, demersurile logice nu își găsesc locul în viața sen­ti­mentală sau în procesele psihice ale personajului (de fapt, ale personajelor, întrucât, într-un fel sau altul, și eroii scrierilor lui traversează aceleași probleme ca și Dorin Moisescu însuși, plăs­muitorul lor).

Romanul Inelul de iarbă are o construcție circulară: se deschide cu o notiță seacă referitoare la protagonist („Înainte de a muri, autorul acestui roman a plecat cu acce­le­ratul spre ora­şul natal“; ulterior cititorul află că acesta merge să-și as­cun­dă manuscrisul romanului în Dealul Mohâia) și se încheie cu un Epilog ce îl prezintă pe Dorin Moisescu Jr. dând auto­grafe la lansarea cărții postume a tatălui său. Dacă de-a lungul na­rațiunii îl descoperim pe scriitorul Dorin Moisescu în ipos­taza unui bărbat tonic, împlinit, fericit, în punctul culminant el este surprins într-o stare de degradare rizibilă: ajuns om al stră­zii, își alimentează energia interioară cu rememorarea clipelor sale de glorie literară și cu amintirea fericirii alături de cea lân­gă care a trăit mai bine de o jumătate de veac. Motivul dublu­lui/gea­mănului, ca și cel al oglinzii conferă și ele circularitate scrierii ro­manești: întâlnirilor dintre scriitorul Dorin și editoa­rea Vasilica de la început și de pe parcursul cărții le corespunde în­tâlnirea din final dintre tânărul Moisescu și Victorița, gea­mă­na Vasilicăi.

Protagonistul romanului Inelul de iarbă, omul de cultu­ră Dorin Moisescu, este un spirit agitat, un creator ce nu-și gă­sește locul, deoarece se caută fără încetare. De aceea, ca să se afirme, dar, mai degrabă, ca să se descopere pentru sine ca in­dividualitate, este într-o permanentă căutare. În încercarea nu de a se justifica în fața celorlalți, ci din dorința de a găsi în sine ex­plicația pentru gesturi pe care le face parcă fără voia lui, sau din dorința de a găsi motivația germinației în sufletul său a unor sentimentele năvalnice, neașteptate și copleșitoare, Dorin Moisescu se edifică în permanență ca personaj, re-creându-se sub mai multe chipuri. De altfel, această trăsătură o găsim și la alți eroi ai scriitorului Al. Florin Țene, pentru care motivul du­blu­lui (al oglinzii, al geamănului) este recurent, exploatarea a­ces­tuia oferindu-i prozatorului (și poetului) șansa nuanțării și a cer­cetării tot mai profunde.

Dorin Moisescu este căsătorit cu Maria, alături de care a trăit o existență frumoasă. Rememorând povestea lor de dra­goste, derulată pe o durată de cincizeci de ani, își amintește de cli­pa când au schimbat, simbolic, inele de iarbă, jurându-și ast­fel în fața Universului (precum eroii din poemele lui Tagore ori în­drăgostiții din Maitreyi, romanul lui Mircea Eliade) credință unul altuia și iubire eternă. Derularea filmului iubirii înaintea ochilor minții inepuizabilului scriitor îl conduce pe acesta pe o cale neașteptată: se descoperă îndrăgostit de editoarea lui, Vasilica. („S-a oprit din scris. Gândul îi fugea la Vasilica. Pe de altă parte, Maria l-a chemat la masa de prânz. «Doamne! Cine sunt eu? Sunt Eu, sau Celălalt?», se chestionă în adâncul sinelui său Dorin.“) Această nouă iubire nu intră în contradict­ție cu dragostea pentru Maria, nu este percepută de el ca o for­mă de adulter, ci ca o modalitate de potențare a profundelor sen­ti­mente ce le simte pentru soție. Unul dintre eroii scrii­torului Moisescu îl citează pe George Bernard Shaw, care sus­ți­nea că „Viaţa nu este decât un şir de nebunii inspirate!”. Prin ex­tensie, putem afirma că nebunia lui Dorin de a se îndrăgosti de editoarea lui se va dovedi inspirație, întrucât scânteia cea nouă din inimă îl ajută să întrețină viu focul iubirii conjugale. Moisescu nu se simte vinovat din cauza sentimentelor sale: „Această duplicitate îl caracteriza, fiind din Zodia Gemeni“; „Simţea că le iubeşte pe amândouă“. Totuși, parcă se jenează în fața nevestei de iubirea condamnabilă ce o resimte profund și intens: „Mă bucur că Maria nu a aflat despre relaţia mea”, își spune la un moment dat personajul, care în permanență –con­știent ori nu – face comparații între cele două femei din via­ța sa. Ele sunt prietene și, oarecum, se completează, deși, în fond, seamănă foarte mult ca structură psihică (inclusiv în ceea ce privește fascinația ce o simt față de el, fascinație amestecată cu puternice sentimente erotice).

Dorin Moisescu nu are curajul să analizeze până la ul­tima esență dragostea sa pentru cele două femei, așa că nu înțe­lege faptul că, în subconștient, el le contopește pe Maria și Vasilica, pentru a obține reflectarea în sine a imaginii Femeii/Muzei, care îl determină pe el să se simtă mereu tânăr, mereu pasional.

„Dragostea îi face pe oameni inventivi“, spunea Molière. Dorin Moisescu, îndrăgostit de arhetipul feminin, într-un continuu efort de căutare a dublului său masculin, reinven­tează povestea sa iubire cu Maria, dându-i de fiecare dată altă formă. „Dacă ar veni Vasilica aici, mi-ar alina durerea din suflet”, își zice el. Totuși, suferința sa nu aparține planului concret al existenței, ci este suferința creatorului aflat în travaliu artistic. El își scrie romanul consultându-se cu Maria la fie­care pas, confesându-i-se, găsindu-și pacea sufletească și con­fortul cotidian alături de ea, în vreme ce are senzația că poate păși înainte doar fiindcă se reface periodic prin îm­pli­ni­rea poftelor trupești alături de voluptoasa Vasilica. Femeia mai tâ­nără reprezintă pentru Dorin mai mult decât o ispită, dorințele ce i le trezește în inimă și trup sunt mai mult decât patimă, de aceea idila lor (condamnabilă moral și social) nu are nimic mur­dar; cei doi lucrează împreună în biroul de la editură, Vasilica contribuind și ea, altfel decât Maria, la nașterea operei artistice a lui Dorin Moisescu.

În scopul de a-și clarifica trăirile interioare, scriitorul Moisescu consemnează câteva povești de viață – povești de dra­goste, în încercarea de a demonstra că fiecare cuplu este unic, că fiecare iubire este singulară.

Costi, amicul familiei Moisescu, este apăsat de o durere cumplită; stimulat să le povestească Mariei și lui Dorin ce îl apasă, el le mărturisește că, în pofida mariajului reușit cu Sonia, a trăit, cu acceptul acesteia, decenii de-a rândul, și cu Florica, sora nevestei, pierzându-le, într-un final, pe amândouă (se anticipează astfel finalul tragic al iubirilor gemene ale lui Moisescu pentru Maria și Vasilica). Ion idealistul, filosoful în jurul căruia se țese una dintre narațiunile lui Moisescu, moare singur, încondeiat cu denigratorul adjectiv calificativ „ciudat“, fiindcă singura ființă ce l-a înțeles – care a fost, ca el, de părere că omul are spirit, vise și năzuințe spre a se deosebi de restul vietăților – s-a căsătorit cu altul. Carol și Antonia, personajele altui text, duc o viață grea în mediul rural, întăriți în fața greu­tă­ților de dragostea ce o simt unul față de altul. Iliuță, fiul lor, vi­sează să edifice în sat o fermă modernă, pentru ca agricultura făcută cu boii și grapa să devină amintire. Altă istorie scrisă de Dorin Moisescu ne face cunoștință cu Costel Zorescu, un însin­gu­rat, în ciuda faptului că este căsătorit. Sorin, un proaspăt pen­sionar, suferă atât de intens faptul că nu o mai are pe soția sa alături, încât își caută consolarea și leacul pentru solitudine în jocul de șah; rând pe rând, ca în urma unui blestem, tovarășii lui de joc mor. Rămas iarăși singur, personajul lui Moisescu se în­drăgostește de o femeie mai tânără, ceea ce îl face să consi­de­re că viața merită trăită. Numai că idila eșuează în tristețe, în­tru­cât, după o vreme, femeia pornește în căutarea altei iubiri (să fi presimțit Dorin Moisescu sfârșitul abrupt al iubirii interzise cu editoarea lui?). O altă povestire semnată de scriitorul-per­so­naj ne-o aduce în atenție pe profesoara Antoneta, ce suspină de dorul iubitului ei Lazăr, plecat să profeseze ca medic veterinar într-o țară din lumea a treia. Alt erou al lui Dorin Moisescu, Ion Netea, încearcă să umple o viață goală de conținut cu satisfac­ți­ile oferite de demnitatea politică pentru care luptă; însă, fiindcă n-a știut să-și găsească iubirea (perechea), este descoperit mort în casă de amici, aproape dintr-o întâmplare. (A se vedea, în carte, modul în care romancierul Al. Florin Țene se joacă cu numele: Constantin, Costi, Costel este „geamănul“ protagonist al precedentei sale opere romanești, iar Netea este anagrama lui Țene A., „celălalt“ eu narativ din Geamul din oglindă, romanul anterior, evocat deja.)

Observăm, din această scrută trecere în revistă a cărții din carte (marcată grafic cu ajutorul literelor cursive), că romanul lui Al. Florin Țene Inelul de iarbă are ca subiect căutarea împlinirii individuale prin dragoste. În fiecare istorioară avem de a face cu o dedublare a eului, eul auctorial multiplicându-se, oferind alte și alte chipuri ale „geamănului din oglindă“. „Imaginația galopează; judecata merge pas“, susținea Voltaire, iar Al. Florin Țene demonstrează cu prisosință acest fapt: narațiunile sale curg una din alta, se intersectează cu povestea eroului central Dorin Moisescu, se întrețes cu aceasta, cititorul fiind atras într-un uni­vers imaginar ce nu permite judecăți apriorice, doar valorizări ulterioare. Al. Florin Țene nu își condamnă eroii, îi aduce pe scenă, luminându-l pe fiecare în clipa metaforicului solilocviu, apoi lasă cititorii să descopere în ce măsură se regăsesc în per­so­najele romanului.

Fiecare poveste semnată de scriitorul Dorin Moisescu are în centru un cuplu a cărui soliditate stă sub semnul efemerului (chiar și Dorin Moisescu ajunge să divorțeze la un moment dat de Maria, în pofida căsniciei lor solide și îndelungate, întemeiate pe sentimente curate, durabile!), indivizii aspirând mereu la altceva decât la ceea ce au deja. De aceea consider că romanul se putea numi, la fel de bine, Inele de aer, Inele din văzduh.

Evident, așa cum ne-a obișnuit Al. Florin Țene, romanul său realist este ficțiune. Ficțiune pură, în ciuda faptului că, atras în universul artistic, cititorul are senzația, nu o dată, că realitatea obiectivă a invadat spațiul imaginarului și că recunoaște – ca­muflate sub masca eroilor din carte și în umbra narațiunilor semnate de scriitorul Dorin Moisescu – persoane, întâmplări, dialoguri ce s-au petrecut cu adevărat…

 

Voichița Pălăcean-Vereș