Confesiunile unei bătrâne profesoare

Confesiunile unei bătrâne profesoare
Autor: Liubomera Marusciac
ISBN: 978-606-93427-2-5
Colecţii: Memorii, Roman
Număr pagini: 289
Liubomera Marusciac
Liubomera Marusciac

 Platon, filosoful care a trăit acum aproape două milenii și jumătate, susținea că a împărtăși gândul paginii scrise echivalează cu dispariția lui, iar volatilizarea gândului stimulează izvoarele amintirii. Liubomera Marusciac recurge la procesele psihice ce activează memoria spre a se obiectiva în relație cu timpul; curgerea sa a estompat dureri, a vindecat răni, a clarificat situații și a limpezit vâltori de sentimente contradictorii, astfel încât mărturia încredințată filelor de caiet nu este distorsionată de acute accese de emotivitate.

Confesiunile unei bătrâne profesoare, cel mai recent roman al Liubomerei Marusciac, este al șaselea său volum. Încă de la cartea de debut, O fetiță în vâltoarea vremurilor (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1999), prozatoarea și-a arătat înclinația către scrisul memorialistic. Mesaje de peste ocean (Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008), Ieduțul cu copite aurite (Casa Cărții de Știință, 200) și romanele Dora, respectiv Caruselul (apărute la Ed. Napoca Star, în 2010 și 2012) demonstrează apetența sa pentru literatura autoreferențială, pentru ficțiunea ce are în centru un eu narativ sensibil și lucid.

Fie că personaj al narațiunilor este ea însăși la vârsta copilăriei ori a primei tinereți, sau persoane din familia extinsă ori din anturaj, Liubomera Marusciac dovedește capacitatea de a se detașa de acestea, în scopul de a realiza o reflectare cât mai imparțială a faptelor și întâmplărilor prezentate. Dacă ar fi să i se facă o imputare scriitoarei, aceea ar constitui-o plăcerea de a se dezvălui cititorului cu prea multă sinceritate; totuși, această franchețe a autoportretului creionat fără urmă de prefăcătorie este nota caracteristică a paginilor semnate de doamna Marusciac, ceea ce o transformă într-o autoare credibilă, cu care se empatizează fără dificultate.

Romanul memorialistic Confesiunile unei bătrâne profesoare este o scriere de maturitate; dincolo de povestea unei vieți și radiografia unei cariere ce presupune înainte de toate vocație și dragoste pentru copii, se observă o atitudine nobilă în judecarea faptelor trecutului.

Căsătorită încă din timpul studenției cu un tânăr universitar, eroina urmărește două vise majore: să se împlinească în plan personal prin familie și să devină profesoară cu orice preț.

Refugiată din partea de Basarabia integrată ulterior Uniunii Sovietice, crescând alături de mama sa – unicul părinte după vârsta primei copilării, când tatăl își întemeiază altă viață în Anglia –, pentru tânăra Liuba căsătoria reprezintă nu doar șansa de a se întregi prin partener ca om, ci și aceea de a resimți acut sentimentul apartenenței la un grup familial propriu-zis. Soțul său Ivan este cel mai mare dintre cei trei feciori ai unei familii din Vișeul de Sus cu zece copii, iar lor li se alătură în permanență nenumărați veri, nepoți, alte neamuri, încât tânăra soție nu le poate ține șirul. În Caruselul, de pildă, familia extinsă este de cu totul altă factură; aici aveam de-a face cu o familie mare ai cărei membri se iubesc, se ajută, se sprijină moral (și financiar, când este cazul) și suferă împreună, atunci când sunt loviți de un necaz.

Al doilea mare vis al eroinei este acela de a se vedea profesoară la o școală din Cluj, în pofida anturajului care dorește s-o vadă „aranjată“ în alt post, cunoscând greutatea cu care poate o tânără neînregimentată politic obține o catedră în oraș.

Născând înainte de susținerea examenului de stat, eroina centrală a cărții se vede nevoită să amâne o vreme împlinirea acestui deziderat. Cu întârziere de un, își ia examenul de absolvire; tot cu întârziere de un an, se prezintă la postul din Vișeul de Sus ce i-a fost repartizat pe baza mediei. În această localitate trăiește familia soțului său (va și locui puțin timp în gazdă la familia cumnatei Ana), iar mama îi este învățătoare la școala din Crăciuneștiul învecinat.

Cariera la catedra proprie a tinerei absolvente de Chimie – Științele naturii începe surprinzător: este nevoită să predea Limba și literatura română și să pregătească pentru examenul de intrare în liceu elevii din ultimul an de gimnaziu – toate acestea din pricina unor jocuri de culise. Acceptă compromisul în urma promisiunii ca, la finele anului școlar, să i se acorde transferul la Cluj.

„Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești“ spune un proverb românesc. Adaptat la realitatea surprinsă în romanul Confesiunile unei bătrâne profesoare, acesta ar suna: „Spune-mi ce-ți amintești, ca să-ți spun cine ești“, căci autoarea nu suferă nicio clipă de amnezie autoimpusă; dimpotrivă, aduce în actualitate, cu inocență și dezinvoltură, o paletă incredibil de variată de emoții stârnite de evocarea trecutului. Liubomera Marusciac nu se străduiește să cosmetizeze realitatea, pentru a se scoate într-o lumină favorabilă. Cu înțelepciunea conferită de vârstă, dar și cu autoironie, se surprinde retroactiv într-un portret vivant ce cumulează calități, însă și o sumedenie de defecte, pe care nu încearcă să se le ascundă cititorului. Pentru autoare actul scrisului este forma cea mai profundă de exprimare sinceră în fața celorlalți și înaintea propriei conștiințe, de aceea autoportretul doamnei Marusciac întrunește lumini și umbre.

Revenită în localitatea de domiciliu, eroina primește post în Cubleșul Someșan, unde va preda plină de entuziasm Științele naturii. În frumosul sat de pe Câmpia Transilvană va descoperi oameni minunați, așa că șederea ei acolo, vreme de un an, împreună cu micuțul Sănducu, îi umple sufletul de încântare și îi aduce multe satisfacții profesionale.

Un nou pas în carieră, menit s-o aducă înapoi lângă soț, este făcut atunci când acceptă catedra de la Liceul Comercial Nr. 2. În acest scop, face un compromis major: este de acord să predea zece discipline, dintre care doar câteva au atingere tangențială cu specializările sale, astfel încât se vede nevoită să amâne câțiva ani momentul examenului de definitivat.

Transferată la prestigiosul Liceu „George Barițiu“ ca titulară, profesoara cu gradul didactic II Liubomera Marusciac se confruntă cu un alt tip de colectiv de muncă și cu alt fel de elevi decât aceia cu care a lucrat până acum. Chiar ținută în umbră de director și de o ambițioasă colegă de catedră, reușește să se facă remarcată prin activitatea la clasă și cea extracurriculară. Perseverența, seriozitatea și puterea ei de muncă nu sunt pe placul cârcotașilor; din acest motiv, este pusă în situația de a-și cere transferul la altă școală.

Noul loc de muncă se găsește la Liceul Industrial Nr. 8, o școală nouă din cartierul Mănăștur, unde își va desfășura tot restul carierei, până la pensionare.

Printre decanii de vârstă din colectiv, profesoara de Chimie Liubomera Marusciac se impune încă de la început prin profesionalism și vocație didactică. Și prin contribuția sa, alături de cea a restului corpului didactic, școala crește valoric de la an la an, astfel că devine unul dintre cele mai valoroase licee industriale din județ. În semn de apreciere pentru dedicația dovedită în munca la catedră, doamna Marusciac, după un an de activitate în această instituție de învățământ, este numită în funcția de director adjunct și vreme de două legislaturi și jumătate își îndeplinește misiunea fără reproș.

Activitatea profesională a Liubomerei Marusciac – așa cum este reflectată în Confesiunile unei bătrâne profesoare – se împletește cu viața de familie. O surprindem în postura de soție devotată a unui reputat universitar, dar și în aceea de mamă a doi copii, pe care îi vedem evoluând în fața ochilor noștri din prima etapă a vieții, până când ei însuși devin părinți.

Prematurul deces al soțului constituie pentru eroină pierderea unicei iubiri. Singurătatea îi roade în suflet, împiedicând-o, o vreme, să-și regăsească echilibrul interior. Grație dragostei pentru frumos – căci Liubomera Marusciac este un artist al cuvântului, dar și un artist al penelului – ea se regăsește pe sine prin intermediul confesiunii în fața paginii goale și a celei făcute înaintea șevaletului așezat pe malul Someșului sau la o lizieră de pădure.

În Confesiunile unei bătrâne profesoare, Liubomera Marusciac realizează imaginea cuprinzătoare a întregii ei existențe și a secvenței de istorie în care se include ca individ. Ca om, și-a făcut datoria de a trăi în cunoștință de cauză – căci a perceput racilele comunismului, dar a sesizat și faptul că, spre a reuși, este nevoie să facă uneori compromisuri și să se adapteze la realitatea social-politică, –, iar în raza conștiinței sale intră o mare parte a universului în care a trăit, pe care îl privește cu acut sentiment al responsabilității. Putem afirma, fără să exagerăm, că în romanul Confesiunile unei bătrâne profesoare Liubomera Marusciac reconstituie o întreagă lume; paginile cărții ne oferă prilejul nesperat de a ne revedea propriul trecut, care ne răscolește și ne trezește, în același timp, momente de melancolie.

Modestă, dar de o mare noblețe sufletească, autoarea se surprinde în postura de eroină cu câteva trăsături definitorii: tenacitatea, puterea de muncă, devotamentul față de familie și profesie. Cu un rar simț al umorului, Liubomera Marusciac își tratează și slăbiciunile: aiureala, înclinarea spre visare, optimismul, naivitatea, încrederea în oameni etc. – asupra cărora soțul său îi tot atrage atenția. Însă nici cei din preajma sa nu scapă, în eboșele ce le realizează, de notele întunecate; doar că în cazul celorlalți (șefi, colegi, elevi năzdrăvani și chiar soțul său) scriitoarea dovedește mult mai multă indulgență decât față de sine.

Recursul la memorie decurge firesc în roman, de aceea și narațiunea curge firesc, fără opintiri, fără a da senzația artificialei sforțări în realizarea canavalei pe care se proiectează faptele și evenimentele aduse în atenția cititorului. Toate acestea fac din Confesiunile unei bătrâne profesoare o lectură agreabilă, care îndemnă la profunda meditație.

 

 

Voichița Pălăcean-Vereș