Cinci zile în sepembrie

Cinci zile în sepembrie
Autor: Voichița Pălăcean-Vereș
ISBN: 978-606-8529-05-9
Colecţia: Roman
Număr pagini: 336
Preţ: 30
Voichița Pălăcean-Vereș
Voichița Pălăcean-Vereș

Pentru proza de după ’89, care îmbrățișează forme diverse îmbinând specii și tehnici anterioare sau sfidând canoanele, se ridică problema obiectului artistic, a universului abordat.

Într-un cadru social total schimbat, unde realitatea este alta, unde valorile sunt redimensionate, unde omul este în derivă, conceptul de realitate este reconsiderat; literatura propune o regândire a lumii prin observarea unor fragmente de realitate. Are loc un proces de demitizare, de demontare a unor convenții prin parodiere și se înregistrează o exacerbare a eului, din perspectiva analitică îmbinată cu experi­men­talismul postmodern. Noua viziune este lipsită de sentimentalism; iubirea, visul își pierd aerul diafan, nota idilică. Perspectiva este a unei lumi fragmentare, filtrată prin­tr-o conștiință problematică, lucidă, interiorizată, măcinată de incertitudini care ridică probleme fără a da soluții. De aici narațiunea nu mai înseamnă fapte, în­tâmplări, conflicte, personaje fixate spațial și temporal, ci este construită din autore­fle­xi­vitate și introspecție. Astfel, linia de demarcație între realitate, irealitate, rațional și irațional, co­tidian și fantastic sau oniric se depășește mereu. Într-o viziune dezinhibată, cotidianul pri­mește dimensiuni ridicole, grotești sau macabre, pe măsură ce se înregistrează o supradi­men­sionare a senzorialului, a visceralului. Revoluția senzațiilor, răzvrătirea viscerală, ținute în frâul convențiilor unei etici depășite nu rezolvă însă căutarea sinelui, deoarece golul rămas prin eliberarea de constrângeri naște sentimentul absurdului, senzația nimicului.

Corespunzător acestor noi orientări, apar căutări și pe terenul tehnicii creației în ideea depășirii genurilor consacrate și crearea unor realități ficționale dintre cele mai îndrăznețe, cu expresia unor forme și tipologii hibride. În acest context, literatura feministă, bine reprezentată între cele două războaie, în mod deosebit prin romanul unei sensibilități rafinate, karmice a scriitoarei Henriette Yvonne Stahl cultivă puterea fără iertare a senzualității ce atrage acel rarisim „amor intellectualis” (Ieronim Sârbu). De asemenea, este prezentă în momentul depășirii romanului obiectiv, de observație și analiză prin romanul psihologic, reflexiv, de introspecție, prin saltul de la liric și confesiv la conștiința cercetării lucide a eului ca oglindă a lumii, prin proza Hortensiei Papadat-Bengescu. Autoarea descoperă un univers interior scindat, abordează o psihologie a sufletului mișcat de mobiluri interioare, particulare, enigmatice, incongruente, atomizate, impulsionat haotic. Structura narativă se modifică, observația nu aparține în permanență autoarei, ci este împărțită cu personajul reflectat, fapt care înseamnă un plus de autenticitate.

În această panoplie de profiluri aparținând prozei feministe, adusă în actualitate de incisiva și morbida Dora Pavel sau justițiara Lucia Dărămuș, romanul Cinci zile în septembrie al scriitoarei Voichița Pălăcean-Vereș (Ed. Napoca Nova, 2013) abordează problematica crizei feminității manifestată pe etape de vârstă. Sunt notate manifestări specifice adolescenței, maturității, maternității și deplinei maturități, de la inocența, puritatea, capriciile, micile secrete, marile vise, castele pe nisip, până la complexe, inhibiții și până la ambiția independenței.

În contextul unei realități eliberate de conveniențe social-etice, libertatea, atât de necesară spiritului, prost gestionată, năvălește imprevizibil, provoacă vertijuri în care atrage sufletul ca în tromba unui uragan.

Motivele care realizează țesătura narativă pe ideea crizei feminității sunt „fericirea” – posibilă sau imposibilă, prietenia – căreia i se aduce o adevărată odă, iubirea – văzută ca singura cale spre fericire, senzualitatea – în termenii ei primari sau cenzurați, suicidul – ca alternativă a atingerii sublimului, veșnicia – ca spațiu al împlinirii în absolut. Autoarea abordează aceste probleme la modul colocvial, reușind să adopte o tehnică narativă adecvată în care eroinele – patru la număr, prietene din copilărie – se întâlnesc periodic într-o atmosferă intimă și armonioasă și se confesează asupra destinului lor, căutând să elucideze și să pătrundă cauzalitatea unei existențe comune, terne în care viața nu exultă.

În felul acesta, cele patru eroine Prințesa, Regina, Împărăteasa și Cenușăreasa (tot Crăiasă și ea), alias Lăcrămioara, Ștefana, Daria și Izabela, supradenumite „Careul de dame”, sunt și martori și naratori ai derulării evenimentelor, realizând o adevărată galerie de oglinzi în care faptele se oglindesc divers.

Pe lângă calda relaxare prilejuită de rememorarea fiorilor copilăriei, sau dezvăluirea micilor pasiuni mai ascunse sau revanșarde, cultivate de-a lungul vieții, întâlnirile celor patru prietene aduce în lumină un adevărat tablou socio-moral pe fundalul căruia își trăiesc fiecare existența, aflată acum în plină maturitate, cu o situație materială sigură. Căsătorite, cu copii deja mari, cu profesii distinse, cu soți remarcabili, ele par a se afla într-un echilibru stabil, până la confruntarea cu realitatea văzută în oglinda conștiinței celorlalte.

Treptat, printr-o analiză mai profundă a faptelor, printr-o introspecție în adâncimile celor mai ascunse gânduri, fiecare dintre cele patru personaje constată că se lasă amăgită de cotidian, de aparențe, se automistifică. Cele mai dragi vise le-au fost amânate sau înăbușite în rutină, în convențional, în respirația anostă, incoloră a fiecărei clipe. Încurajate de bucuria prieteniei regăsite peste ani, tot atât de pură, de reală, din confesiunile ce și le fac, el constată că trăiesc alte stări sufletești decât credeau, fără a le fi conștientizat.

În atmosfera de cozerie ce le învăluie asemenea „Fecioarelor despletite” ale Hortensiei Papadat-Bengescu, cele patru dame își descoperă energii sufletești puternice, forța unor individualități rebele, capabile de impulsuri surprinzătoare.

Prin introspecție, prin fișă biografică, prin narațiune directă, dar și prin dialog, autoarea realizează detaliat condiția și cauzalitatea evoluției fiecăreia dintre personaje. Uneori intervine mâna destinului, care face ca două suflete care se caută să se intersecteze în momente fatal neavenite, ca în cazul Izabelei.

După dezbateri repetate și analize prelungite, ele iau hotărârea să-și depășească inhibiția și să iasă în întâmpinarea visatei fericiri, unica pentru care viața merită trăită, sub forța legământului „Fericire sau moarte!”. Urmându-și deciziile, cele patru femei se aruncă în vâltoarea unor pasiuni nebănuite, trăiesc clipe unice de extaz, care însă din nefericire vor dura puțin, dovedindu-se false și găunoase. Ne aflăm, punctul acesta, în fața experimentului care alimentează literatura postmodernistă și care se dovedește, și de această dată, o soluție aberantă.

Decepționate, dezavuate, marcate de eșecul total pe plan social, familial și mai cu seamă sufletesc, eroinele văd în față doar o singură dezlegare: suicidul împreună pentru a-și împlini Dincolo, împreună, fericirea. De altfel, Cinci zile în septembrie se deschide cu capitolul intitulat „Dincolo”, practic cu finalul, care le regăsește pe trei dintre prietene bulversate, asistând la starea de comă a uneia dintre ele, singura care a încercat sinuciderea, gest considerat o victorie.

Desigur, romanul propune o serie de probleme pentru dezbatere și elucidare. Unde se află paradoxul? Debusolarea de care este cuprinsă societatea în acest moment, lipsa de comunicare reală, efectul nociv al internetului, care izolează și mai mult individul sub falsa impresie a comunicării nemărginite, egocentrismul omului modern concentrat doar asupra sinelui, alienarea relațiilor interumane au ca rezultat neglijarea adevărului că libertatea și fericirea sunt stări prin care te raportezi la semeni, nu la sine. Omul este o ființă socială și spirituală, ceea ce presupune abordarea vieții la nivelul intelectului și în funcție de semeni. Libertate nu înseamnă dezlănțuire haotică a simțurilor, în căutarea senzațiilor, ci posibilitatea de a selecta, de a le înălța la condiția superioară, ca de exemplu, acel „amor intellectualis” care înfrumusețează, care fascinează și dă strălucire vieții. Ca o paranteză, trebuie menționat faptul că eroinele romanului nu-și pun o clipă problema stărilor sufletești ale partenerilor de viață, ale copiilor lor, ci așteaptă ca aceștia (și alții) să le dăruiască fericirea. Suspendate undeva între teluric și angelic, pendulând între corp și Thanatos, eroinele se prăbușesc în hăul deschis de lipsa orizontului real (morală, credință), de sentimentul absurdului existențial, fără a vedea fericirea lucrurilor simple.

Consider mesajul cărții construit sub semnul vocabulei „Nu!”, „Așa, nu!”, ca un strigăt de avertizare pentru pașii rebeli și iraționali, prin hățișul existenței, al cărei sens trebuie căutat.

 

Bibliografie:
***, Starea poeziei, coord. Irina Petraș, Casa Cății de Știință, Cluj-Napoca, 2008.
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. Sinteze, Paralela 45, 2008.

 

 

Antonia Bodea