Adevărul acoperit

Adevărul acoperit
Autor: Ion Vasile Mircea
ISBN: 978-606-93344-6-1
Colecţii: Magiștrii noștri, Poeme
Număr pagini: 192

 Despre profesorul universitar dr. Ion Vasile Mircea, în ipostaza de poet, am mai scris cu alte ocazii. De data aceasta, el pre­zintă cititorului avizat un volum de aforisme, elaborat tot în versuri. De altfel, se constată că acest gen literar capătă tot mai mare extindere. A crescut numărul celor care își încearcă norocul cu condeiul în acest domeniu. Cu toate că aforismul are o istorie în­delungată, fiind cunoscut încă în antichitate, definiția lui încă nu este pe deplin stabilită. Se spune că Hipocrat din Kos (460‑375 î.e.n.), când a afirmat: „Viața este scurtă, arta este veșnică“, ar fi pus bazele unui nou gen al literaturii, adică ale aforismului.

La urma urmei, ce este aforismul? La întrebarea formulată se pot da mai multe răspunsuri care circulă, pe care le‑am putea cla­sifica în două categorii. La prima categorie avem în vedere defi­nițiile date de lexicografi în dicționarele explicative sau enciclo­pe­dice. Așa, de exemplu, Vasile Breban consideră aforismul „de­finiție, maximă, sentință“, DLRM o „maximă, sentință, cugetare“. De­finiții similare sau apropiate întâlnim și în alte dicționare. Cu mult mai amplă și mai explicită este definiția dată de Dicționarul Enciclopedic Român: „1. Judecată cu caracter moral, care ex­primă, într‑o formulă concisă, o părere despre viață. Sin. Maximă, sentință. 2. Enunț care sugerează un adevăr teoretic“.

Cea de a doua categorie a definițiilor aforismului este cea dată de unii autori de aforisme, care diferă de cea dată de lexi­cografi. Așa, de exemplu, Mihai Cimpoi socotește aforismul „o for­mulă sintetică, extrem de concentrată și beneficiind de registrul gra­vului“. Lucian Blaga a dat o definiție aforismului plină de înțe­lep­ciune: „Un aforism e un simplu grăunte de metal nobil, dar poate avea greutatea unei lumi… Literatura aforistică este sarea gân­dirii…“. Marin Voiculescu sublinia: „Aforismul este pri­măvara oricărei culturi, deși, de regulă, apare în toamna autorului“. Grigore Vieru scria că: „Un aforism este ca frunza plopului: vi­brează fără vânt străin“. Aforismule ca gen literar aparte, pe lângă fina ironie, specifică genului respectiv, te îmbie la cugetare, la me­di­tație și chiar la înțelepciune, iar pe de altă parte aforismul te pre­dis­pune la o stare de dispoziție pozitivă. Nu este mai puțin ade­vă­rat că aforismul aduce și o critică lacunelor care se manifestă în societate actuală.

În majoritatea cazurilor aforismele sunt presărate prin ope­rele autorilor și cum rezultă din istoria aforismului, puțini autori au avut fericirea să‑și vadă aforismele excerptate din opere și publi­cate separat într‑o carte. În prezent apar frecvent culegeri de afo­risme care nu au figurat în vreo operă a autorului volumului res­pec­tiv. Cele din a doua categorie au tangență cu epigrama. La o com­parație și o analiză mai atentă, se pot găsi elemente comune între epigramă și aforism. Nu intenționăm să ne oprim aici asupra com­parației dintre epigramă și aforism, am făcut așa ceva cu altă ocazie. Astfel că, în cele ce urmează, vom zăbovi pe scurt la noul vo­lum al lui Ion Vasile Mircea. Amintim cu această ocazie că autorul, într‑un timp record, a făcut un salt calitativ și cantitativ de la un volum la altul.

Ne cunoaștem de peste o jumătate de veac, în tot acest răs­timp, nu numai eu, ci și alte cunoștințe comune văd în el tipul omu­lui mucalit, serios, în ce privește profesia sa, și glumeț, chiar poz­naș în viața de toate zilele. Astfel se afirmă și în volumul de față, intitulat Adevărul acoperit, secționat tematic în ordine alfa­betică. De fapt, adevărului, titlul primului paragraf, îi sunt dedicate nouă strofe, terține și catrene.

Încă din antichitate, în toate perioadele societății umane, pe mulți filosofi, logicieni, scriitori, poeți etc. i‑au preocupat pro­ble­mele adevărului. Comparând adevărul cu minciuna, Lucian Blaga scria: „Minciuna este vacanța adevărului. Să nu aibă oare și adevărul nevoie de vacanță?“; „Poate că are nevoie și de o vacanță, însă când se află tot timpul în vacanță, el nu mai învață nimic, chiulește“. Iată de ce autorul nostru scrie:

„Un adevăr de toți știut

Acoperit e din pudoare,

Ca să nu fie văzut“;

 

„Adevărul pur, pentru‑nceput,

Fără probe concludente,

Greu ajunge a fi crezut“.

Despre artă și, desigur, despre artiști se afirmă: „Artiștii, după ce mor,/ Trăiesc prin arta lor“. Se au în vedere adevărații artiști, a căror operă devine nemuritoare. Este vorba atât despre opera artiștilor plastici, cât și a scriitorilor etc.

Sunt pline de înțelepciune, de sfaturi, dar și de critică pen­tru cei ce urmăresc să se căpătuiască pe orice cale și cu orice preț. Reproducem doar câteva versuri, care ni se par mai semnificative:

 

„Agoniseala de multă bogăție

Absoarbe mult din omenie“;

 

„Averea dobândită la‑ntâmplare

Provoacă‑o invidie mare“;

 

„Prin furt și fraude,

Averea agonisită

Nu aduce laude“.

Tot ce este scris despre avere, bogăție, sărăcie etc. este ade­vărat, este vorba despre fapte reale și actuale. Mai reproducem doar un exemplu:

„Dacă astăzi România

Geme‑n multă sărăcie,

Atunci de unde hoții țării

Storc atâta bogăție?“.

Un amplu spațiu este consacrat vârstei la care a ajuns și au­­torul, adică vârstei bătrâneții. Este știut că toți bătrânii au fost cândva tineri, dar nu toți tinerii au șansa să ajungă bătrâni. Pe această linie, au­torul schițează:

„Bătrânețea‑i boală grea

Și totuși fiecare vrea

S‑ajungă la ea“.

Așa este, nimeni nu vrea să moară tânăr, de altfel, nimeni nu do­rește niciodată să moară.

Peste tot întâlnim tablouri frapante ale vieții care are loc în spa­țiul și timpul dintre leagăn și mormânt, dintre naștere și moarte, pentru că, de fapt, atâta este viața. Contrastul acesta între tinerețe și bă­trânețe este surprins cu multă dibăcie și valoare artistică. Astfel,

 

„Urmele create‑n suflet,

În vâltoarea tinereții,

Timpul nu le poate șterge

Nici în anii bătrâneții“.

Tot în acest paragraf, este inclusă și perechea Bine – Rău, care, parcă, din cauza transformărilor petrecute zilnic, are loc o des­perechere, ca rezultat al extinderii răului asupra binelui:

„Răul vine nechemat,

Binele doar căutat“.

Prin rău, autorul înțelege boala, singurătatea, greutățile vieții etc.

„Răul este mare‑n sine,

Când peste tot e numai rău.

Dac‑ar fi și‑un pic de bine,

Răul n‑ar fi atât de greu“.

În ordine alfabetică, am ajuns la Căsnicie:

„În căsnicie porți poveri,

Pentru câteva plăceri“.

Un scurt paragraf este dedicat cuvântului și tăcerii. Cu­vântul este cea mai mare creație a omului, grație cuvântului omul a reu­șit să comunice și să înregistreze toate realizările din domeniul ști­inței, culturii, tehnicii etc. Nu întâmplător în Biblie se spune: „La început a fost cuvântul“. La autorul prezentului volum întâlnim opinia următoare:

„Cuvântul, odată spus,

De timp nu se lasă dus“,

iar

„Tăcerea este o procedură,

Care ucide prin tortură“.

Vasile Fanache, studiind lirica lui Lucian Blaga, men­țio­nează că „Opțiunea pentru tăcere relevă o viziune estetică deliberat asumată“.

Se spune că dragostea nu moare niciodată. Oamenii buni care poartă în sine un sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva iubesc toată viața, indiferent de vârstă. În acest sens, autorul afirmă:

„Cine n‑a iubit și nu iubește

N‑a trăit și nu trăiește“,

sau:

„O iubire adevărată

Nicicând nu cere răsplată“.

Pe lângă dragoste, iubire, afecțiunea se întâlnesc în viață și dureri și lacrimi:

„Lacrimile – izvor al durerii –

Sporesc oceanul mângâierii“

ori:

„Lacrimile‑s ușurare,

Când sufletul este lovit

De‑o foarte grea încercare“.

Fericirea și, în general, binele, apar rar, se dau în flacoane mici și costă foarte scump. Iată de ce spune autorul că:

„Fericirea foarte mare

Viață lungă n-are“.

Iar în altă parte, se face o comparație între fericire și suferință:

„În clipele mai fericite,

Zilele ți se par scurte

Și‑n acele de suferință,

Într‑o zi ore‑s prea multe“.

În paragraful Justiție autorul face o amplă radiografie și un profund rechizitoriu justiției românești în general și îndeosebi o critică acidă la adresa justiției actuale. Motivele pentru care se aduc critici justiției sunt multiple. Nu intenționăm să ne oprim asupra tuturor, însă este bine să amintim faptul că autorul, ca bun cunoscător al domeniului acesta, îl ana­lizează din interior. În al doilea rând, ca fapt divers, men­ționăm că justiția actuală a decăzut foarte mult și chiar unii juriști, care au jurat că vor respecta legile țării, săvârșesc fărădelegi. Acesta este motivul pentru care

„Magistrații slabi achită pe infractorii mari

Și‑i condamnă aspru pe micii găinari“.

De ce avem o astfel de stare de lucruri? Pentru că:

„Politicienii mint, înjură și fură,

Ocrotiți de legea dură“.

Situația dificilă în care ne aflăm rezidă în faptul că în prezent:

„Lumea, și așa cum este,

Ar fi frumoasă și bună,

Dacă n‑ar fi împresurată

De hoție și minciună“.

În acest sens, credem că nu este lipsită de interes o epi­gramă semnată de Gheorghe Dănilă, care face o subtilă și reușită com­parație între politicienii din trecut și cei actuali:

„Și Țepeș mai dădea‑n boieri,

Când lăcomeau, strângând averi.

Oricum, se mai făcea dreptate

(Atunci n‑aveau imunitate)“.

Din păcate, foarte mulți, sub cupola imunității, își per­mit orice. Acesta și altele sunt motivele pentru care:

„Dac‑am putea să numărăm

Pe cei scăpați de judecată,

În mod sigur, fără greș,

Ar depăși Marea Armată“.

Astfel, în zadar se afirmă că legea este unică pentru toți, dacă nu este aplicată cum trebuie, în funcție de cazul concret. Pe această linie, autorul vine cu replica:

„Legea‑i una pentru toți,

De la bunici pân’ la nepoți.

Dar se‑aplică diferit,

În funcție de învinuit“.

Pentru rezolvarea problemelor aflate în suspensie, sunt ne­cesari oameni fermi, hotărâți, incoruptibili și cu concepții călău­zi­toare, întrucât:

„Utilă‑i orice idee,

Dacă are și scânteie“;

„Într‑o liniște deplină,

Gândul răsare și crește,

Vorba‑l scoate la lumină“.

În toate epocile a fost nevoie de oameni cu minte luminată, deoarece:

„O minte bolnavă

În corp sănătos,

Pentru‑ntreaga obște,

Este un fapt periculos“.

Cât adevăr se află în acest catren, care ar fi bine să fie citit de cei care acced la anumite funcții sau care îi susțin pe alții la un anumit post!... Doar nu întâmplător se spune că:

„Lenea și desfrâul împreună

Niciodată nu fac treabă bună“.

Se știe că:

„Din lene, prin rugăciune,

Pe dușman nu‑l poți răpune“.

Iubirea, prietenia, libertatea trebuie să reziste în realitate, și nu în vorbe goale:

Libertatea prin luptă cucerită

Este pe deplin trăită“.

Relatam mai sus că în toate timpurile a fost și este nevoie de oameni luminați; doar ei sunt capabili să împingă societatea îna­inte. Se știe că:

„Omul puțin luminat

Lumină nu are de dat“.

Iar omul adevărat, el personal, indiferent de condiții, trebuie să lupte pentru a ieși la lumină:

„În timp de noapte câteodată,

Singur îți scaperi scânteia,

Pentru o cale luminată“.

Perseverența, continuitatea activității în orice domeniu sunt redate cu o deosebită dibăcie artistică în terțetul următor:

„Strălucirea scrisului

Reflectă ascuțimea minții

Și tocitul condeiului“.

Viața, precum scria și poetul național George Coșbuc, este o luptă. Lupta se duce cu metode diferite, dar și cu scopurile cele mai deosebite. Reproducem doar câteva din versurile consacrate aceste teme:

„Savantul luptă pentru laur,

Avarul ca s‑adune aur“;

 

„Cu soarta de te iei la trântă,

Schimbi înfrângerea‑n izbândă“.

Omul trebuie să se pregătească în viață pentru toate for­me­le de luptă. Iată ce afirmă autorul:

„Lupta împotriva viciilor

Se dovedește mult mai grea

Decât lupta împotriva dușmanilor“.

Problema este că viciile sunt greu de depistat, ele stau as­cunse și multe dintre ele sunt tradiționale.

Oamenii sunt diferiți, motiv pentru care și rela­țiile din­tre ei diferă foarte mult. Astfel, alături de raporturile de afec­țiune, de dragoste etc. se întâlnesc dușmănia, ura, care, parcă, se răs­pândesc în progresie geometrică. Astfel,

„În lumea uitată de zei,

Pentru un bliduț de linte,

Se bat frații între ei“.

Circulă tot mai frecvent expresia: „Prietenul la nevoie se cu­noaște“. Asistăm în prezent la un fenomen de instabilitate po­litică și nu numai. În toate domeniile, avem de‑a face cu „traseiști“, adică ne întâlnim cu trădători. Și atunci:

„Un prieten ajuns dușman

Este mai periculos

Decât dușmanul veteran“

sau:

„Dintre dușmanii declarați

Și prietenii interesați,

Primii sunt cei preferați“.

Persoanele schimbătoare devin și mincinoase, de aceea se și zice că:

 

„Minciuna este concepută

Ca să parcurgă drumuri lungi

Într‑o vreme foarte scurtă“.

În multe situații, minciuna este luată drept adevăr:

„Minciuna cu lacrimi spălată

E primită câteodată

Drept adevăr fără pată“.

Omul trebuie să‑și trăiască în așa fel viața, ca la sfârșitul ei să lase ceva în urma sa. Marii creatori își prelungesc viața prin ceea ce lasă în urmă, fapt atestat și în distihul:

„Omul trăiește după moarte

Prin valorile create“.

În alt loc, autorul susține că:

„După ce treci în vecie,

În sufletele celor dragi

Trăiești icoană vie“.

Faptul menționat invită cititorul la o viață cinstită, decentă. În realitate, însă, nu întotdeauna oamenii cu funcții înalte au suflet corespunzător, motiv pentru care poetul subliniază că:

„Ne miră des câte‑o‑ntâmplare,

Un suflet mic într‑un om mare

Și un om mic cu suflet mare“.

Se aude des afirmația conform căreia „Numai proștii con­si­deră că știu totul, oamenii de știință mai au îndoieli“, de aceea ei tot cercetează, adică mai învață, fiind veșnic în ipostaza de elevi con­știincioși. În contextul arătat, autorul scrie:

„În munca domeniului tău,

Ucenic ești tot mereu“.

Oamenii cu adevărat inteligenți sunt modești, se comportă pon­derat, însă:

 

„Arogantului degeaba‑i spui

Că poate ajunge cineva

Să fie egalul lui“.

Multe fenomene din viața cotidiană sunt surprinse de poet. De aceea, nu putem să nu ne oprim la câteva dintre cele incluse în carte:

„Nu au numitor comun

Omul ajuns la putere

Cu omul modest și bun“.

În condițiile actuale, când milioane de români au fost obli­gați, datorită condițiilor vitrege, să părăsească locurile natale, în că­u­tarea unui trai mai decent, faptul este schițat de autor într‑un nu­măr impresionant de strofe. Reproducem doar câteva:

„Oriunde printre străini,

Greu găsești un pic de loc

În care să prinzi rădăcini“.

Încă

 

„Strămoșii noștri ne‑au tot spus

Că, fără rădăcini în jos,

Nu‑ți poți ține capul sus“.

Este adevărat că, raportat cu ce este la noi, peste hotare te plătesc mai bine, în schimb storc totul din om.

În popor circulă expresia conform căreia „speranța este ul­tima care dispare“, însă, spune autorul:

„Speranța‑n suflet ți se taie,

Atunci când vezi în fruntea țării

Cățărați oameni de paie“.

Pe această temă se scrie astfel:

 

„Cu cât ești mai ridicat

De semenii tăi în slavă,

Cu atât singurătatea ta

Devine tot mai gravă“.

Nu avem ce face, timpul merge înainte, nu poate fi stăvilit:

„Timpul desenează agale

Pe față drumurile tale“;

sau:

„Viața cu mult necaz

Lasă brazde pe obraz“.

Am reprodus unele din perlele elaborate de profesorul Ion Vasile Mircea. Poate se vor găsi cititori care vor considera că am re­produs prea multe. Poate, dar majoritatea dintre ele sunt pline de har, întregul volum este încondeiat cu poante, binevenite în con­dițiile actuale și în momentele graiului:

„Printre spini înțepători,

Cu răbdare găsim flori“;

 

„Vorbele adunate‑n carte

Sunt trimise mai departe“;

 

„Vorba de la despărțire

Rămâne vie amintire“;

 

„Nicicând răzbunările

Nu vindecă rănile“;

 

„Darul primit este mare

Pin semnificația ce o are“

 

și multe, multe altele.

Prin volumul de față, ca, de altfel, și prin cele precedente, Ion Vasile Mircea se reatestă ca un valoros poet a cărui liră sur­prin­de și descrie cu un deosebit talent realitatea și spiritul ro­mâ­nesc. Autorul, prin tot ceea ce a scris, se dovedește a fi un bun cu­nos­cător al vieții societății noastre, el este un excelent psiholog, do­tat cu o măiestrie pedagogică, reușind prin versurile sale să trans­mită cititorilor sfaturi demne de ținut minte. De altfel, și în via­ța de toate zilele, este cunoscut ca un șugubăț maramureșean, înțelept, in­diferent la greutățile suportate, el apare cu zâmbetul pe buze, cre­ând o atmosferă pozitivă pentru cei din jur. Adevărat, viața nu se parcurge pe un drum asfaltat, ea își are calea ei, cu suișuri și cobo­râșuri, cu obstacole la care nu te aștepți, însă Ion Mircea a găsit întotdeauna soluția să le depășească pe căi cinstite și corecte. Multe dintre aceste soluții sub formă de sfaturi se găsesc în prezenta carte, pe care o recomandăm din inimă, cu căldură, unui număr cât mai mare de cititori de toate vârstele și de toate profesiile.

 

Onufrie VINȚELER